ÎNTRE RELIGIE ȘI LIBERTATEA DE CONȘTIINȚĂ
Adevărul nu se impune, ci se caută!
Cine sunt eu dincolo de etichete
La bază sunt absolventă a Liceului de informatică și a Facultății de planificare și cibernetică economică. După terminarea carierei mele și încheierea vieții active în slujba statului, mi-am redescoperit vechi hobby-uri, pe care le-am avut și pe parcurs, dar fără să am suficient timp să mă ocup de ele. Pe lângă asta, am dobândit și o pasiune pentru studierea istoriei antice, a religiei în general, a spiritualității, a metodelor și tehnicilor de transformare interioară.
Am trăit între cărți, fotografii vechi și povești de familie. Am cules din trecut nume, chipuri, documente, ca să înțeleg cine am fost. Dar identitatea mea nu se oprește la o naționalitate scrisă în acte. E mai largă, mai amestecată, mai bogată.
Îmi găsesc repere în cultura europeană: în rafinamentul mediteranean, în ordinea occidentală, în deschiderea către frumos și nou. De aceea, nu mă recunosc în mentalitatea balcanică de „las’ că merge și așa”. Mă revoltă stagnarea, lipsa de respect, micimea acceptată ca normă.
Patria mea adevărată e biblioteca mea. Sunt cărțile mele, filmele adunate, blogurile pe care scriu, rețetele pe care le creez, imaginile pe care le păstrez cu grijă. Acolo e locul unde mă simt acasă, unde fiecare obiect și fiecare idee are un rost.
Și mai e ceva: pisicile mele, ființele care îmi dau liniște și sens. Ele sunt familia mea vie, prezentă. În jurul lor și al prietenilor pe care îi aleg cu grijă, îmi construiesc o lume mai bună.
Nu pot să spun că sunt o româncă adevărată, dar pot să spun că sunt eu însămi. O identitate alcătuită din fragmente: rădăcini transilvănene, vise mediteraneene, cultură europeană, sensibilitate personală. O țesătură unică, care nu se lasă redusă la un singur cuvânt.
Poate că patria mea e chiar această libertate: libertatea de a nu mă lăsa încadrată, de a-mi crea singură numele, spațiul și rostul.
Eu și mama
M-am născut în municipiul Brașov, la maternitatea de la Poarta Schei, dar adevărul e că părinții mei, și chiar eu o bună perioadă din viață, am locuit într-o comună din județul Covasna, aflată la 32 de km distanță, și anume Dobârlău.
Doar eu
Portretul mamei mele
Mama mea spunea cu mândrie că este româncă. O făcea cu o notă de naționalism, născută nu din ură, ci din amintirea vechilor răutăți trăite de români înainte de Marea Unire, când maghiarii îi priveau cu dispreț. Era felul ei de a-și apăra identitatea, de a arăta că nu se lasă călcată în picioare.
Dar, dincolo de această declarație, mama nu semăna deloc cu tiparul româncelor pe care le vedeam în jur. Nu purta aceeași mentalitate de resemnare, nu se mulțumea cu puțin, nu gândea în tiparele înguste ale satului sau cartierului. În ea era altceva – o eleganță a gesturilor, o rafinare a cuvintelor, o noblețe tăcută.
Se declara româncă, dar în felul ei de a fi era mai degrabă europeană. Își ridicase singură nivelul prin educație, prin lecturi, printr-o ținută demnă, și astfel ieșea din rând. Nu semăna cu româncele de la care își trăgea originea, pentru că avea o delicatețe și o forță ce păreau venite din altă parte.
Paradoxal, mama a întruchipat tocmai acea tensiune dintre identitatea declarată și identitatea trăită. Își purta românitatea ca pe o armură, dar sufletul ei era dintr-un aliaj mai complex – moșteniri, suferințe, aspirații, frumuseți care nu încăpeau în nicio etichetă.
Mama mea a fost o fire aparte.
Ea nu a suportat niciodată biserica, preoții sau manifestările religioase ostentative. Ținea mult la demnitatea ei și la o viață bazată pe muncă, pe reguli simple și clare, fără amestecul preoților sau al superstițiilor în viața ei. Îmi aduc aminte că atunci când m-a văzut cu niște cărți religioase, a făcut scandal, m-a pus să le returnez imediat și mi-a spus răspicat că ”în casa ei să nu mă mai prindă cu așa ceva”. Pentru ea, religia nu era decât o formă de manipulare, iar preoții - doar niște oameni răi și profitori. Acest lucru nu avea absolut nicio legătură cu ideologia sau propaganda comunistă din acele timpuri. Erau pur și simplu convingerile ei. În mediul rural, cutumele religioase erau în continuare respectate și lumea frecventa biserica și preotul.
Mama ajunsese să aibă astfel de convingeri după ce a văzut-o pe mama ei (bunica mea) rugându-se cu disperare, plină de credință, după moartea soțului ei (bunicului meu) în război, ea rămânând văduvă cu trei copii mici. Dar rugăciunile bunicii nu au adus înapoi soțul și nici nu au salvat-o de la un sfârșit timpuriu și dureros. Pentru un copil care privește asta, e o lecție crudă: ”Rugăciunea nu ajută, Dumnezeu nu intervine sau mai degrabă Dumnezeu nu există!”.
Din această rană sufletească, mama a făcut un jurământ: ”Nu voi mai crede niciodată”.
Mama a refuzat religia, preoții, zeii - pentru ea erau iluzii care nu i-au putut salva pe cei dragi. Iar acest refuz mi l-a transmis și mie, pentru că voia să mă protejeze de aceeași dezamăgire.
Tata - Eugen Maxim
În copilărie, mergeam câteodată la biserică alături de o mătușă din partea tatălui, dar mai mult din plăcerea de a privi slujba de la balcon (sau cum i se mai spunea - ”în pod”), acolo unde era locul copiilor și unde mărturisesc ”cu păcat” că ne plictiseam repede și găseam tot felul de motive de râs, până ne amenințau că ne dau afară dacă mai facem gălăgie. Mare lucru nu înțelegeam din slujbă și predica finală. Ulterior nu am mai dat importanță religiei și nici bisericii.
Dar ce înseamnă a fi atee?
A fi atee nu înseamnă că sufletul nu are legătură cu Duhul Sfânt sau Duhul Universal. Înseamnă doar că mintea a refuzat o formă de religie organizată, din durere și revoltă. Dar sufletul rămâne parte din Sursă, chiar dacă omul declară că nu crede.
Mama a fost atee pentru că a văzut prea multă durere neîndreptată de rugăciuni. Dar asta nu i-a blocat sufletul și nici nu a oprit Duhul Universal să o vegheze și să rămână în contact cu sufletul ei.
Din punct de vedere gnostic, așa cum eu am ajuns să mă consider, această situație poate fi privită prin prisma analizei astfel:
1. Religia oficială = sistem al Demiurgului (alias YHWH sau Satan)
Pentru gnostici, preoții, templele, sacrificiile și chiar multe rugăciuni publice aparțin Demiurgului, stăpânul materiei. Ele țin oamenii „legați” de o credință exterioară, dar nu le dau adevărata mântuire.
Deci refuzul mamei mele de a călca în biserică poate fi văzut nu ca ateism, ci ca respingere a unui sistem fals.
2. Durerea ca revelație
Gnosticii spuneau că suferința extremă rupe vălul iluziei. Când mama a văzut că rugăciunile bunicii nu au schimbat nimic, ea a înțeles instinctiv că ”zeul” prezentat de preoți nu era adevăratul Dumnezeu.
De aceea s-a jurat să nu mai creadă în zei, religii și preoți.
3. Adevăratul Dumnezeu nu e atins
Chiar dacă mintea respinge religia, sufletul rămâne legat de Duhul Universal.
Ateismul este un act de revoltă împotriva zeului fals (Demiurgul), dar nu rupe scânteia divină din om.
Într-un fel mama a fost mai ”gnostică” decât și-ar fi imaginat, pentru că a refuzat să fie mințită de dogmă.
Dar adevărata cunoaștere vine direct din Duh, nu prin intermediul bisericii sau diverselor ritualuri.
ÎNTRE DOUĂ LUMI
Contrastul a devenit și mai puternic odată cu venirea moldovenilor în zona în care am crescut. Dintr-o dată m-am simțit sufocată de tradiții, costume populare, dansuri și cântece, icoane în fiecare casă, vizite la mânăstiri, pelerinaje, un fel de fanatism religios care îmi era complet străin.
Eu crescusem într-o casă în care nu se pomenea de asemenea lucruri, ghiceli, farmece sau ”desfăcături”, așa cum am văzut că mulți români cred. Mama nici nu voia să audă de asemenea lucruri.
Am rămas între aceste două lumi contradictorii. Pe de o parte era educația mamei: sobră, lucidă, fără compromisuri. Ea mă învățase să caut argumente, să nu mă las dusă de valul superstițiilor, să nu cred orbește în nimic. Pe de altă parte era lumea din jurul meu, tot mai colorată de icoane, de cruci la oglinda mașinii, de pelerinaje și de cuvinte mari despre credință, tradiție și ”adevăruri veșnice”.
ALEGEREA MEA
Eu am ales instinctiv să rămân aproape de partea rațională. Niciodată nu am putut să mă prefac că merg la biserică din convingere. Am simțit că ar fi o trădare față de educația primită, dar și o minciună față de mine însămi. În timp ce alții se plecau în fața icoanelor, eu preferam să rămân acasă să citesc, să-mi pun întrebări, să caut răspunsuri în cărți și în experiența vieții.
Asta nu înseamnă că am disprețuit tradițiile. Am văzut în ele frumusețea spectacolului popular, farmecul costumelor și al dansurilor, dar nu am putut să le dau valoarea sacră pe care ceilalți o vedeau. Pentru mine ele erau mai degrabă cultură, nu religie.
De multe ori, acest lucru m-a făcut să mă simt străină chiar și în propria comunitate. Între oamenii care vorbeau cu pasiune despre minuni și puteri nevăzute, eu rămâneam tăcută. Preferam să nu contrazic, dar nici să particip. Mi-am dus singură această ”distanță”, cu gândul că fidelitatea față de ceea ce cred eu este mai importantă decât acceptarea colectivă. Micile încercări de a mă alinia celorlați m-au convins că nu am chemare pentru așa ceva. Mersul la biserică nu mă făcea mai evlavioasă și nici mai elevată. Nici măcar nu mă simțeam mai relaxată când reveneam acasă, ci doar obosită și cu senzația vagă de pierdere a timpului.
CĂUTAREA ADEVĂRULUI
Am început să caut singură adevărul. L-am căutat în cărți, dar și în dialogul tăcut cu propria mea conștiință. Am redescoperit Biblia, pe care mi-o cumpărasem într-un moment în care curiozitatea mă învinsese, dar am început să o răsfoiesc doar târziu, după ce m-am pensionat.
Am citit o mare parte din ea dar am înțeles-o în felul meu rațional, căutând fapte și evenimente concrete consemnate (și) de istorie, simultan cu cele biblice. Din aceste căutări a rezultat un alt blog al meu, pe care l-am intitulat ”Despre oameni și sfinți”, dar care este încă în completare și actualizare.
Linkul aici: https://divertismentmaxim.blogspot.com/
Din această nevoie de gândire liberă, de reflecție și de echilibru, a luat naștere blogul meu - ”Secretele echilibrului”. În acest blog am adunat gânduri, frământări, răspunsuri parțiale, dar și întrebări deschise. Aici mi-am permis să fiu eu însămi, să îmi dau voie să mă exprim, fără teama judecății celorlalți.
CONCLUZIE
Pentru mine, credința nu înseamnă ritualuri și nici supunere față de tradiție. Credința înseamnă să trăiești onest, să cauți adevărul și să nu îți trădezi conștiința. Religia poate uni comunități, dar poate sufoca libertatea individului. Tradițiile pot fi frumoase, dar nu trebuie confundate cu adevărul.
Iar adevărul - acela pe care fiecare îl descoperă prin propria minte și experiență - rămâne singurul drum pe care merită să mergi, chiar dacă ești singur pe el. 🙏
