Aceasta nu este o încercare de a demonstra existența lui Dumnezeu și nici de a convinge pe cineva de propriile mele credințe. Este relatarea unei experiențe trăite în copilărie, care mi-a influențat întreaga viață și m-a determinat să studiez istoria, religiile și Biblia în căutarea unui răspuns. Fiecare cititor este liber să își formeze propria opinie.
Între două realități – povestea unei experiențe care mi-a schimbat viața
Există întâmplări pe care le trăim o singură dată și care ne urmăresc întreaga existență. Nu pentru că am încerca să le transformăm într-o religie sau într-o dovadă pentru ceilalți, ci pentru că ele devin reperul după care ne interpretăm viața. Pentru mine, o astfel de experiență a avut loc în copilărie.
Aveam doar câțiva ani când, în timpul somnului, am trăit ceea ce nici astăzi nu pot defini cu certitudine. A fost un vis? O experiență la limita morții? O călătorie spirituală? Nu știu. Știu doar că a fost mai reală decât orice vis obișnuit și că imaginea ei nu s-a șters nici după zeci de ani.
Mă aflam într-un vehicul necunoscut, împreună cu multe alte ființe. Atmosfera era liniștită, lumina difuză, asemănătoare amurgului. În partea din față se afla o ființă pe care am perceput-o imediat drept Dumnezeu. Nu pentru că mi-ar fi spus cine este, ci pentru că întreaga Lui prezență inspira iubire, siguranță și o autoritate firească, lipsită de orice urmă de frică.
Chipul Lui era singurul pe care îl vedeam limpede. Zâmbea. Avea o lumină caldă în jurul capului, ca o aureolă discretă, iar în prezența Lui orice teamă dispărea. Nu era Dumnezeul sever din multe reprezentări religioase, ci o prezență care transmitea o iubire imposibil de descris în cuvinte.
Lângă mine se afla cineva pe care îl simțeam drept partenerul meu. Nu îmi amintesc numele lui, nici chipul în întregime, dar îmi amintesc mâna lui și senzația de protecție pe care o transmitea. Eram nedespărțiți.
La un moment dat, Dumnezeu l-a chemat pe nume. Au discutat, iar eu am rămas în urmă fără să înțeleg tot ce se spunea. Am văzut doar un gest larg al mâinii, ca și cum i-ar fi explicat că lumea spre care urma să coboare nu este adevărata realitate, ci o altă formă a existenței.
Când partenerul meu a plecat, am simțit pentru prima dată un gol atât de profund încât întreaga mea ființă părea să se destrame. Nu puteam concepe să rămân fără el. Atunci am mers și eu înainte, fără să fiu chemată.
Dumnezeu nu s-a supărat. Dimpotrivă, m-a privit zâmbind și m-a întrebat ce doresc. I-am cerut un singur lucru: să mă trimită și pe mine după partenerul meu. A fost de acord imediat. În acel moment am avut senzația că orice i-aș fi cerut ar fi acceptat. Nu din slăbiciune, ci din iubire.
Mi-a dat însă și o misiune simplă: să le spun oamenilor cât de importantă este respirația conștientă.
Mai târziu, vehiculul s-a apropiat de Pământ. Am văzut oameni, ape și continente. Am asistat la scene de violență și suferință, iar contrastul dintre lumea din care veneam și lumea spre care coboram era uriaș.
Într-un loc am văzut un bărbat agresând o femeie, un copil și un câine. Dumnezeu a intervenit, despărțindu-l de ceilalți și îndepărtându-l. În alt loc am văzut un grup de oameni îngenuncheați, rugându-se cu spatele spre noi. Când vehiculul s-a apropiat, toți s-au întors simultan, ca și cum ar fi simțit prezența Lui.
Apoi totul s-a întrerupt brusc.
M-am trezit în urletele disperate ale mamei mele. Ani mai târziu am întrebat-o de ce țipa atât. Mi-a răspuns că fusese convinsă că murisem. Nu respiram, nu reacționam și nu putea să mă trezească.
Nu știu dacă am murit sau nu. Nu am cum să aflu. Dar știu că acea experiență mi-a schimbat pentru totdeauna modul de a înțelege existența.
De atunci nu am mai putut accepta explicațiile simple despre Dumnezeu, despre bine și rău sau despre religie. Am început să citesc istoria, istoria religiilor, filosofia, budismul și Biblia. Nu pentru a confirma ceea ce credeau alții, ci pentru a vedea dacă ceea ce trăisem se regăsea undeva.
Concluziile la care am ajuns sunt ale mele și nu pretind că trebuie acceptate de toată lumea. Nu doresc să întemeiez o religie și nici să înlocuiesc una cu alta. Încerc doar să înțeleg.
Astăzi văd existența ca pe un dialog permanent între două realități: una spirituală, întemeiată pe iubire și libertate, și una materială, în care acționează alte reguli. Între ele se desfășoară viața noastră.
Poate că am dreptate. Poate că mă înșel. Dar un lucru nu s-a schimbat niciodată.
Ori de câte ori mă gândesc la acea ființă pe care am numit-o Dumnezeu, nu îmi amintesc puterea ei. Nu îmi amintesc măreția sau autoritatea ei.
Îmi amintesc zâmbetul.
Și acel val de iubire atât de profund încât, chiar și după o viață întreagă, încă îmi este imposibil să îl descriu în cuvinte.
Această postare reprezintă continuarea celei din linkul da mai jos👇
DESPRE MINE ȘI CUM AM AJUNS SĂ SCRIU ACEST BLOG
Legat de acest subiect, pe acest blog mai puteți citi și:
