Despre mine și cum am ajuns să scriu acest blog. Concluzii finale.

ÎNTRE RELIGIE ȘI LIBERTATEA DE CONȘTIINȚĂ

Adevărul nu se impune, ci se caută!

Cine sunt eu dincolo de etichete

Nu m-am simțit niciodată pe deplin „româncă”. Nu pentru că aș respinge rădăcinile mele, ci pentru că lumea din jur mi-a părut adesea străină, greu de împăcat cu felul meu de a fi.

Am trăit între cărți, fotografii vechi și povești de familie. Am cules din trecut nume, chipuri, documente, ca să înțeleg cine am fost. Dar identitatea mea nu se oprește la o naționalitate scrisă în acte. E mai largă, mai amestecată, mai bogată.

Îmi găsesc repere în cultura europeană: în rafinamentul mediteranean, în ordinea occidentală, în deschiderea către frumos și nou. De aceea, nu mă recunosc în mentalitatea balcanică de „las’ că merge și așa”. Mă revoltă stagnarea, lipsa de respect, micimea acceptată ca normă.

Patria mea adevărată e biblioteca mea. Sunt cărțile mele, filmele adunate, blogurile pe care scriu, rețetele pe care le creez, imaginile pe care le păstrez cu grijă. Acolo e locul unde mă simt acasă, unde fiecare obiect și fiecare idee are un rost.

Și mai e ceva: pisicile mele, ființele care îmi dau liniște și sens. Ele sunt familia mea vie, prezentă. În jurul lor și al prietenilor pe care îi aleg cu grijă, îmi construiesc o lume mai bună.

Nu pot să spun că sunt româncă, dar pot să spun că sunt eu însămi. O identitate alcătuită din fragmente: rădăcini transilvănene, vise mediteraneene, cultură europeană, sensibilitate personală. O țesătură unică, care nu se lasă redusă la un singur cuvânt.

Poate că patria mea e chiar această libertate: libertatea de a nu mă lăsa încadrată, de a-mi crea singură numele, spațiul și rostul.

Eu și mama

MOȘTENIREA MAMEI

M-am născut în municipiul Brașov, la maternitatea de la Poarta Schei, dar adevărul e că părinții mei, și chiar eu o bună perioadă din viață, am locuit într-o comună din județul Covasna, aflată la 32 de km distanță, și anume Dobârlău.

Doar eu

Portretul mamei mele

Mama mea spunea cu mândrie că este româncă. O făcea cu o notă de naționalism, născută nu din ură, ci din amintirea vechilor răutăți trăite de români înainte de Marea Unire, când maghiarii îi priveau cu dispreț. Era felul ei de a-și apăra identitatea, de a arăta că nu se lasă călcată în picioare.

Mama (centrul pozei) și eu alături (la stânga ei)

Dar, dincolo de această declarație, mama nu semăna deloc cu tiparul româncelor pe care le vedeam în jur. Nu purta aceeași mentalitate de resemnare, nu se mulțumea cu puțin, nu gândea în tiparele înguste ale satului sau cartierului. În ea era altceva – o eleganță a gesturilor, o rafinare a cuvintelor, o noblețe tăcută.

Se declara româncă, dar în felul ei de a fi era mai degrabă europeană. Își ridicase singură nivelul prin educație, prin lecturi, printr-o ținută demnă, și astfel ieșea din rând. Nu semăna cu româncele de la care își trăgea originea, pentru că avea o delicatețe și o forță ce păreau venite din altă parte.

Paradoxal, mama a întruchipat tocmai acea tensiune dintre identitatea declarată și identitatea trăită. Își purta românitatea ca pe o armură, dar sufletul ei era dintr-un aliaj mai complex – moșteniri, suferințe, aspirații, frumuseți care nu încăpeau în nicio etichetă.

Bunica maternă - Reveica Luca (Cadar după căsătorie)

Mama mea a fost o fire aparte. 

Ea nu a suportat niciodată biserica, preoții sau manifestările religioase ostentative. Ținea mult la demnitatea ei și la o viață bazată pe muncă, pe reguli simple și clare, fără amestecul preoților sau al superstițiilor în viața ei. Îmi aduc aminte că atunci când m-a văzut cu niște cărți religioase, a făcut scandal, m-a pus să le returnez imediat și mi-a spus răspicat că ”în casa ei să nu mă mai prindă cu așa ceva”. Pentru ea, religia nu era decât o formă de manipulare, iar preoții - doar niște oameni răi și profitori. Acest lucru nu avea  absolut nicio legătură cu ideologia sau propaganda comunistă din acele timpuri. Erau pur și simplu convingerile ei. În mediul rural, cutumele religioase erau în continuare respectate și lumea frecventa biserica și preotul. 

Mama ajunsese să aibă astfel de convingeri după ce a văzut-o pe  mama ei (bunica mea) rugându-se cu disperare, plină de credință, după moartea soțului ei (bunicului meu) în război, ea rămânând văduvă cu trei copii mici. Dar rugăciunile bunicii nu au adus înapoi soțul și nici nu au salvat-o de la un sfârșit timpuriu și dureros. Pentru un copil care privește asta, e o lecție crudă: ”Rugăciunea nu ajută, Dumnezeu nu intervine sau mai degrabă Dumnezeu nu există!”.

Din această rană sufletească, mama a făcut un jurământ: ”Nu voi mai crede niciodată”. 

Mama a refuzat religia, preoții, zeii - pentru ea erau iluzii care nu i-au putut salva pe cei dragi. Iar acest refuz mi l-a transmis și mie, pentru că voia să mă protejeze de aceeași dezamăgire.

Bunicul înainte de plecarea pe front (stânga jos)

Bunicul în timpul concentrării de la Onești (la mijloc, sus)

Poza de mai sus (verso) unde bunicul apare cu numele de Cadar Ion.

Bunicii materni - Cadar Rveica (născută Luca) și Ion

Tata - Eugen Maxim

Nici tata nu era credincios. Nu a fost nici comunist, nici membru de partid, nici militant ateu. A fost doar un muncitor simplu, un om liniștit, care nu a călcat în biserică și nu a avut de a face cu preotul decât atunci când a fost condus spre veșnica odihnă.

În copilărie, mergeam câteodată la biserică alături de o mătușă din partea tatălui, dar mai mult din plăcerea de a privi slujba de la balcon (sau cum i se mai spunea - ”în pod”), acolo unde era locul copiilor și unde mărturisesc ”cu păcat” că ne plictiseam repede și găseam tot felul de motive de râs, până ne amenințau că ne dau afară dacă mai facem gălăgie. Mare lucru nu înțelegeam din slujbă și predica finală. Ulterior nu am mai dat importanță religiei și nici bisericii. 

Dar ce înseamnă a fi atee? 

A fi atee nu înseamnă că sufletul nu are legătură cu Duhul Sfânt sau Duhul Universal. Înseamnă doar că mintea a refuzat o formă de religie organizată, din durere și revoltă. Dar sufletul rămâne parte din Sursă, chiar dacă omul declară că nu crede.

Mama a fost atee pentru că a văzut prea multă durere neîndreptată de rugăciuni. Dar asta nu i-a blocat sufletul și nici nu a oprit Duhul Universal să o vegheze și să rămână în contact cu sufletul ei.

Din punct de vedere gnostic, așa cum eu am ajuns să mă consider, această situație poate fi privită prin prisma analizei astfel:

1. Religia oficială = sistem al Demiurgului (alias YHWH sau Satan)

Pentru gnostici, preoții, templele, sacrificiile și chiar multe rugăciuni publice aparțin Demiurgului, stăpânul materiei. Ele țin oamenii „legați” de o credință exterioară, dar nu le dau adevărata mântuire.

Deci refuzul mamei mele de a călca în biserică poate fi văzut nu ca ateism, ci ca respingere a unui sistem fals. 

2. Durerea ca revelație

Gnosticii spuneau că suferința extremă rupe vălul iluziei. Când mama a văzut că rugăciunile bunicii nu au schimbat nimic, ea a înțeles instinctiv că ”zeul” prezentat de preoți nu era adevăratul Dumnezeu. 

De aceea s-a jurat să nu mai creadă în zei, religii și preoți.

3. Adevăratul Dumnezeu nu e atins

Chiar dacă mintea respinge religia, sufletul rămâne legat de Duhul Universal.

Ateismul este un act de revoltă împotriva zeului fals (Demiurgul), dar nu rupe scânteia divină din om.

Într-un fel mama a fost mai ”gnostică” decât și-ar fi imaginat, pentru că a refuzat să fie mințită de dogmă.

Dar adevărata cunoaștere vine direct din Duh, nu prin intermediul bisericii sau diverselor ritualuri.

ÎNTRE DOUĂ LUMI

Contrastul a devenit și mai puternic odată cu venirea moldovenilor în zona în care am crescut. Dintr-o dată m-am simțit sufocată de tradiții, costume populare, dansuri și cântece, icoane în fiecare casă, vizite la mânăstiri, pelerinaje, un fel de fanatism religios care îmi era complet străin.

Eu crescusem într-o casă în care nu se pomenea de asemenea lucruri, ghiceli, farmece sau ”desfăcături”, așa cum am văzut că mulți români cred. Mama nici nu voia să audă de asemenea lucruri.

Am rămas între aceste două lumi contradictorii. Pe de o parte era educația mamei: sobră, lucidă, fără compromisuri. Ea mă învățase să caut argumente, să nu mă las dusă de valul superstițiilor, să nu cred orbește în nimic. Pe de altă parte era lumea din jurul meu, tot mai colorată de icoane, de cruci la oglinda mașinii, de pelerinaje și de cuvinte mari despre credință, tradiție și ”adevăruri veșnice”. 

ALEGEREA MEA

Eu am ales instinctiv să rămân aproape de partea rațională. Niciodată nu am putut să mă prefac că merg la biserică din convingere. Am simțit că ar fi o trădare față de educația primită, dar și o minciună față de mine însămi. În timp ce alții se plecau în fața icoanelor, eu preferam să rămân acasă să citesc, să-mi pun întrebări, să caut răspunsuri în cărți și în experiența vieții.

Asta nu înseamnă că am disprețuit tradițiile. Am văzut în ele frumusețea spectacolului popular, farmecul costumelor și al dansurilor, dar nu am putut să le dau valoarea sacră pe care ceilalți o vedeau. Pentru mine ele erau mai degrabă cultură, nu religie. 

De multe ori, acest lucru m-a făcut să mă simt străină chiar și în propria comunitate. Între oamenii care vorbeau cu pasiune despre minuni și puteri nevăzute, eu rămâneam tăcută. Preferam să nu contrazic, dar nici să particip. Mi-am dus singură această ”distanță”, cu gândul că fidelitatea față de ceea ce cred eu este mai importantă decât acceptarea colectivă. Micile încercări de a mă alinia celorlați m-au convins că nu am chemare pentru așa ceva. Mersul la biserică nu mă făcea mai evlavioasă și nici mai elevată. Nici măcar nu mă simțeam mai relaxată când reveneam acasă, ci doar obosită și cu senzația vagă de pierdere a timpului. 

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

Am început să caut singură adevărul. L-am căutat în cărți, dar și în dialogul tăcut cu propria mea conștiință. Am redescoperit Biblia, pe care mi-o cumpărasem într-un moment în care curiozitatea mă învinsese, dar am început să o răsfoiesc doar târziu, după ce m-am pensionat.

Am citit o mare parte din ea dar am înțeles-o în felul meu rațional, căutând fapte și evenimente concrete consemnate (și) de istorie,  simultan cu cele biblice. Din aceste căutări a rezultat un alt blog al meu, pe care l-am intitulat ”Despre oameni și sfinți”, dar care este încă în completare și actualizare. 

Linkul aici: https://divertismentmaxim.blogspot.com/

Din această nevoie de gândire liberă, de reflecție și de echilibru, a luat naștere blogul meu - ”Secretele echilibrului”. În acest blog am adunat gânduri, frământări, răspunsuri parțiale, dar și întrebări deschise. Aici mi-am permis să fiu eu însămi, să îmi dau voie să mă exprim, fără teama judecății celorlalți. 

CONCLUZIE

Pentru mine, credința nu înseamnă ritualuri și nici supunere față de tradiție. Credința înseamnă să trăiești onest, să cauți adevărul și să nu îți trădezi conștiința. Religia poate uni comunități, dar poate sufoca libertatea individului. Tradițiile pot fi frumoase, dar nu trebuie confundate cu adevărul. 

Iar adevărul - acela pe care fiecare îl descoperă prin propria minte și experiență - rămâne singurul drum pe care merită să mergi, chiar dacă ești singur pe el. 🙏

S î n z i a n a 💜

Concluzia mea în urma tuturor lecturilor și analizelor,

pe scurt:

MESAJUL PRINCIPAL AL BIBLIEI

Pe Diavol (Satan) l-au făcut preoții rău, malefic, dar nu scrie nicăieri în Biblie că ar fi rău, din contră, personajele din Vechiul Testament erau rele, malefice și criminale. Sunt descrise crime făcute cu sânge rece de Moise, Ilie, și alții. Despre Satan aflăm că el deține toată împărăția, adică este stăpânul lumii materiale.

El mai poate fi identificat și cu YHWH din Vechiul Testament. Vedem că YHWH i-a oferit lui Moise ”toată împărăția” dacă va face ce-i spune el. Similar, Satan i-a oferit lui Iisus, după cum e scris în Noul Testament, ”toată împărăția”, dacă îl va urma pe el. Inițial, Iisus l-a refuzat, spunând: ”piei Satano că nu ai nimic în mine”. El se considera fiul lui Dumnezeu în spirit iar Dumnezeu este un duh, Duhul Universal. Se poate înțelege și ca Sufletul Universului sau Suflet Universal. Iisus nu dorea să aibă atașamente legate de lumea materială și să fie legat în vreun fel de pământ.

Dar ce putem înțelege din faptul că, mai târziu, Iisus ne spune că numai prin el se poate ajunge la Dumnezeu, că el e ”calea, adevărul și viața” și că i s-a dat lui toată puterea în Cer și pe Pământ?” Puterea pe pământ era a lui Satan (YHWH), numit de gnostici Demiurg. Deci într-un final, el a făcut pact și cu Satan, adică i-a acceptat oferta. Deși inițial Iisus respingea bunurile pământești, averea ca proprietate și scop în viață, se pare că ulterior și-a schimbat convingerile. A înțeles că pe pământ ai nevoie și de bunuri materiale, nu doar de curățenie sufletească. Duhul hrănește doar spiritul, nu și trupul. Dar așa cum tot în Biblie scrie, nu poți să-i slujești și lui Mamona și lui Dumnezeu în același timp!

Tot în Biblie sunt condamnați cei prea lacomi. Trebuie să te oprești la un anumit nivel de acumulare de bunuri și bani peste care ai uita și de tine, și de sufletul tău, și de viața ta spirituală, de care nu ai mai avea timp să te ocupi. În același timp, sărăcia slăbește spiritul.

Deci important e să trăim într-un echilibru, nici săraci, dar nici excesiv de bogați. Iar pe Mamona (Satan) să nu ni-l facem dușman. Între viața materială, dedicată lui Satan, și viața spirituală, dedicată lui Dumnezeu, trebuie să aibă prioritate viața spirituală, pentru că nu vei obține nimic dacă nu-l vei iubi pe Dumnezeu mai mult decât pe tine însuți. Aici trebuie înțeles că trebuie să-ți iubești mai mult sufletul decât trupul, sufletul fiind parte din sufletul universal (Dumnezeu), pentru că atunci când se va încheia viața ta în lumea materială și ”îți vei da duhul”, duhul tău, ieșit din trup, se va alipi marelui Duh universal, mergând înapoi la sursă (Dumnezeu). Trupul va deveni țărână, dar duhul tău, sau sufletul tău, va rămâne veșnic în eter.

”Dă-i Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu!”.

La sfârșitul vieții pământești, fiecare își ia înapoi ce e al lui: stăpânul lumii materiale își ia înapoi trupul care a fost creat din țărână, hrănit cu resursele pământului și aparține pământului; Stăpânul lumii spirituale își ia înapoi duhul pe care l-a împrumutat trupului pentru perioada cât omul a trăit pe pământ.

Spiritul e dincolo de convingerile minții. El nu poate fi redus la o ideologie. El aparține Duhului Universal și se reîntoarce acolo, indiferent de ce a crezut persoana în timpul vieții.

Există un dublu plan al existenței: 

    trupul = materie (Demiurg); 

    sufletul = lumină (Duh Universal sau Dumnezeu).

Moartea nu e un sfârșit, ci o reîntoarcere: trupul la pământ, iar Duhul se contopește cu izvorul său. Versetele din Geneza 6:3 și Ecleziastul 12:7 ne arată direct că Duhul din noi e doar împrumutat și nu aparține materiei. Duhul poate circula atât în trup, cât și în afara trupului, așa cum preciza și Apostolul Pavel (în 2 Corinteni 12:2). La moarte, ”duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat.” (Ecleziastul, 12:7).

Scânteia divină se reîntoarce la sursa ei.

Iisus este cel care a venit, nu ca să confirme puterea Demiurgului, ci ca să ne arate drumul către adevăratul Dumnezeu, cel al Luminii și al Duhului.

YHWH (Satan) este creatorul lumii materiale, inclusiv al corpului omului - Adam, și ulterior al Evei. Dumnezeu a fost cel care a trimis suflul de viață. În toată lucrarea au colaborat doi: YHWH (Satan/Demiurgul) și Dumnezeu (Duhul Universal), așa cum toată Creația se bazează mereu pe doi piloni sau pe două principii contrare. Din lupta contrariilor se creează acest echilibru, care este destul de fragil. Acest lucru e transmis de Biblie, care nu întâmplător are două părți mari, cu principii și învățături diferite, ba chiar opuse. Primul - Vechiul Testament - proclamă justiția oarbă și aplicarea de pedepse aspre pentru încălcarea regulilor stabilite de Zeul suprem, obținerea prin lupte crâncene a dreptului asupra unor teritorii sau bunuri, aplicarea legii talionului; al doilea - Noul Testament - promovează iubirea necondiționată, iertarea, toleranța și acceptarea celuilalt, respingerea acumulării de averi și bunuri exagerate și ajutorarea celor nevoiași, care, datorită neputinței lor, nu se pot descurca în viață. În Vechiul Testament suntem învățați cum să avem grijă de trup - cum să ne hrănim, cum să ne îmbrăcăm, cum să purtăm părul, ce relații trebuie să existe între rude, precum și între oamenii din diferite straturi sociale. În Noul Testament suntem învățați cum să avem grijă de suflet, de curățenia lui, cum să eliminăm din minte răutatea, invidia, lăcomia, ura și să păstrăm în noi lumina, rămânând pe calea adevărului.

Că tot vorbeam de gnosticism, să vedem acum un mic portret al gnosticului din Antichitate (și, de fapt, și din zilele noastre, pentru cei care gândesc ca mine):

Portretul gnosticului
1. Viziunea asupra lumii
Lumea materială nu e „răul absolut”, dar e imperfectă, plină de durere și moarte → deci nu poate fi creația Dumnezeului suprem.
Este lucrarea unui Demiurg (un zeu inferior, YHWH pentru unii gnostici), stăpân al materiei.
2. Viziunea asupra omului
Omul are două părți:

• trupul – legat de materie, supus legilor lumii și Demiurgului.
• sufletul – o scânteie divină venită din Lumea de Lumină.

Scopul vieții este ca scânteia să se trezească și să-și amintească originea.
3. Viziunea asupra lui Iisus
Iisus nu a venit doar să „plătească pentru păcate” → aceasta e interpretarea Bisericii.
Pentru gnostici, El este Mesagerul Luminii, cel care ne arată că suntem mai mult decât trup și lege.
Predicile Lui („Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, „Voi sunteți dumnezei”) sunt coduri inițiatice.
4. Calea gnostică
Nu ritualurile externe contează (posturi, jertfe, temple), ci cunoașterea interioară (gnosis).
Aceasta se obține prin:

• introspecție și rugăciune interioară,
• trezirea conștiinței,
• detașarea de materie și de patimi,
• iubire și compasiune pentru ceilalți (toți au scânteia divină).

5. Diferența față de creștinul dogmatic
Creștinul dogmatic: crede în Biserică, ritualuri, autoritate, respectarea regulilor.
Gnosticul: caută adevărul în interior, nu în dogme; vede în Biblie simboluri, nu litera legii.
Pentru creștinul dogmatic → Dumnezeu e în cer și se arată prin preoți.
Pentru gnostic → Dumnezeu e înăuntrul fiecăruia, ca Duh Universal.

Concluzie:
Gnosticul este căutătorul de lumină interioară. El știe că trupul e trecător, dar sufletul e din veșnicie.
Iisus e modelul și Mesagerul care ne amintește de originea noastră divină.

Iată câteva fragmente gnostice autentice (din Evanghelia lui Toma, Evanghelia Mariei Magdalena, Evanghelia după Filip) care exprimă exact această viziune. Exact aici începe să se distingă o viziune dublă: cine stăpânește materia și cine stăpânește spiritul.
---
1. „L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer”
Luca 10:18: „Iisus le-a zis: Am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger.”
Aici Iisus arată că Satan a fost izgonit din ordinea divină, deci nu mai are loc în planul ceresc.
---
2. „Toată puterea pe pământ e a mea” (Satana la ispitire)
Luca 4:6: „Ție îți voi da toată stăpânirea și slava acestui pământ; căci mie mi-a fost dată și eu o dau cui voiesc.”
Satana se prezintă ca stăpân al lumii materiale.
---
3. Două domenii de stăpânire
Dumnezeu / Duhul Universal → suflarea de viață, sufletul, partea eternă și luminoasă.
Satana / Demiurgul → bogății, putere politică, împărățiile lumii, materia trecătoare.
Acest lucru seamănă izbitor cu viziunea gnostică:
Demiurgul = stăpân peste materie (asociat uneori cu YHWH).
Dumnezeul Adevărat = Duhul Universal, sursa sufletului.
---
4. Iisus între cele două
Refuză oferta lui Satan → arată că adevărata putere nu e în materie.
Spune „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36).
Dar în același timp recunoaște că în lumea aceasta există un „stăpân al lumii” (Ioan 12:31).
---
Concluzie:
Dumnezeu/Duhul Universal dă viața și sufletul, dar nu administrează bunurile materiale.
Materia, puterea politică și bogățiile lumii sunt sub influența altui principiu – pe care Biblia îl numește Satana, iar gnosticii îl identificau cu Demiurgul/YHWH.

Concluzie finală:

Învață să trăiești în echilibru cu toate ce ți-au fost date,

în Cer și pe Pământ !

Sper ca toate cele ce le-am scris să vă fie de folos!

             Cu mult drag,

                                S î n z i a n a 💜

Legat de această temă, mai puteți citi și:

Răspândirea creștinismului și convertirea populațiilor la noua religie. Legătura dintre budism și religia greco-romană creștină.

DESPRE GÂNDIREA BUDISTĂ ȘI CUM NE POATE AJUTA LA VINDECARE ȘI TRANSFORMAREA VIEȚII

 

Max's concept.

© Copyright 2025 MAX'S CONCEPT