Aceasta nu este o încercare de a demonstra existența lui Dumnezeu și nici de a convinge pe cineva de propriile mele credințe. Este relatarea unei experiențe trăite în copilărie, care mi-a influențat întreaga viață și m-a determinat să studiez istoria, religiile, filosofia și Biblia în căutarea unor răspunsuri. Fiecare cititor este liber să își formeze propria opinie.
Între două realități – experiența care mi-a schimbat viața
Există întâmplări pe care le trăim o singură dată și care ne însoțesc întreaga existență. Nu pentru că am încerca să le transformăm într-o religie sau într-o dovadă pentru ceilalți, ci pentru că ele devin repere prin care ajungem să înțelegem lumea și propria noastră viață.Pentru mine, o asemenea experiență a avut loc în copilărie, probabil pe la vârsta de opt-zece ani. În timpul somnului am trăit ceva ce nici astăzi nu pot defini cu certitudine. A fost un vis neobișnuit? O experiență la limita morții? O călătorie spirituală? Nu știu...
Știu doar că totul avea o intensitate și o coerență extraordinare, iar unele imagini, gesturi, cuvinte și senzații au rămas vii în memoria mea după aproape șase decenii.
Trebuie să precizez de la început un lucru important: la vremea aceea nu aveam nicio legătură cu Biblia. Nici măcar nu știam că există. Familia mea nu era religioasă, iar eu nu aveam cunoștințele religioase pe care le-am dobândit mult mai târziu.
Asocierile pe care le-am făcut ulterior între anumite personaje ale visului și reprezentările religioase aparțin unei etape mult mai târzii din viața mea. Nu trebuie confundate cu ceea ce știam atunci.
Călătoria într-un vehicul necunoscut
Mă aflam într-un vehicul necunoscut, asemănător unei nave, în care erau mai multe ființe cu înfățișare umană.Atmosfera era liniștită, lumina difuză, asemănătoare amurgului, iar vehiculul se deplasa plutind, fără zgomotele sau mișcările pe care le asociem cu mijloacele obișnuite de transport.
În partea din față, la un panou de comandă, se afla o ființă despre care toți cei prezenți părea să știm că este Dumnezeu.
Nimeni nu ne spusese acest lucru și nici El nu Se prezentase. Pur și simplu aveam această certitudine.
Lângă mine se afla un bărbat tânăr pe care îl simțeam drept prietenul meu nedespărțit. Nu îmi amintesc numele lui, deși cred că era un nume simplu. Îmi amintesc însă că Dumnezeu l-a rostit mai târziu, când l-a chemat.
Prietenul meu nu avea nimic deosebit în înfățișare sau îmbrăcăminte. Era asemenea mie și celorlalte persoane aflate la bord, fără vreun veșmânt care să îl distingă. Îi păstrez în memorie privirea profundă, căldura mâinii și tandrețea cu care mă ținea aproape.
Ne țineam permanent de mână. Aveam senzația că eram legați unul de celălalt dintotdeauna și că nimic nu ne-ar fi putut despărți.
În partea din față a navei, lângă Dumnezeu, se afla și un alt tânăr, cu totul diferit de prietenul meu.
Pe acesta l-am asociat abia mult mai târziu cu Iisus, după ce am cunoscut reprezentările Sale religioase.
Îl văzusem numai din spate. Avea părul lung, castaniu, cu fire care păreau subțiri, și purta un veșmânt roșu, dar nu de aceeași nuanță puternică precum cel al lui Dumnezeu.
Nu i-am văzut niciodată fața.
Cei doi priveau prin panoul frontal lumea de dedesubt și păreau să se sfătuiască asupra unei situații importante.
Îmi amintesc că tânărul părea foarte grăbit, îngrijorat și trist, impresii pe care mi le-au transmis comportamentul și mișcările lui.
La un moment dat, după ce s-au sfătuit, tânărul s-a îndreptat spre o trapă laterală, orientată către partea din spate a navei, și a plecat.
Nu s-a întors spre noi, nu ne-a privit și nu ne-a spus nimic.
Nu l-am mai văzut după aceea.
Ordinea de la bordul navei și pomișorii cu fructe
La bordul navei exista o organizare foarte clară. Nimeni nu se deplasa după bunul plac și nimeni nu mergea în partea din față, unde se afla Dumnezeu, doar din curiozitatea de a privi prin panoul de comandă. Toți păreau să-și cunoască locul și să respecte o ordine care nu trebuia explicată sau impusă.În față mergeau numai cei chemați.
Nu îmi amintesc să fi existat agitație, dezordine sau încercări de a interveni în ceea ce făcea Dumnezeu. Autoritatea Sa era recunoscută de toți cei prezenți.
Nu exista însă o atmosferă de teamă. Era mai degrabă sentimentul unei ordini firești, acceptate fără împotrivire.
În partea din spate a navei, unde mă aflam împreună cu prietenul meu, erau și alte persoane. Îmi amintesc că acolo existau un fel de pomișori cu fructe, care păreau să constituie o resursă de hrană pentru cei de la bord. Nu îmi amintesc exact cum erau cultivați sau în ce fel de spațiu creșteau, dar îmi amintesc că luasem un fruct și mâncam.
Mă simțeam foarte bine acolo, lângă prietenul meu.
Tocmai de aceea, când am fost chemați în față, am avut chiar senzația că eram deranjată dintr-o activitate plăcută.
Chemarea noastră în față
La un moment dat, Dumnezeu l-a strigat cu voce puternică pe prietenul meu, rostindu-i numele. Îmi amintesc foarte clar că l-a chemat pe nume. Cred că imediat după trezire încă știam acel nume, dar, cu trecerea timpului, l-am uitat și nu am mai reușit să mi-l amintesc.Persoanele aflate în partea din spate a navei au început și ele să ne strige: „Mergeți în față, că e rândul vostru!”M-au strigat și pe mine, probabil pentru că nu înțelesesem imediat că trebuia să merg și eu împreună cu prietenul meu.
Pentru că ne țineam de mână, am mers împreună.
Am ajuns în partea din față și am rămas acolo, așteptând.
Atunci am putut observa mai bine atât panoul prin care se vedea lumea de dedesubt, cât și ceea ce făcea Dumnezeu.
Înainte ca El să înceapă să vorbească cu prietenul meu, s-a petrecut o întâmplare care mi-a rămas foarte clar în memorie.
Lumea privită de sus și intervenția împotriva violenței
În timpul călătoriei, prin panoul din fața navei puteam distinge suprafețe întinse de uscat și apă. Uscatul avea o culoare bej-maronie, destul de uniformă, deși puteam observa și anumite forme de relief.
Vehiculul nu urmărea relieful la o înălțime constantă. Plutea lin, cobora sau urca după împrejurări și putea rămâne nemișcat, suspendat deasupra unui loc.În timp ce eu și prietenul meu așteptam în partea din față, am observat prin panou o scenă îngrozitoare. Un bărbat se manifesta violent față de o femeie, un copil și chiar un câine.
Dumnezeu privea ceea ce se întâmpla și a intervenit pentru a-i despărți. Bărbatul însă a revenit și a continuat să-i agreseze.
Atunci Dumnezeu a intervenit din nou, mult mai ferm, îndepărtându-l cu forța și aruncându-l dincolo de apă, pe celălalt mal.
Femeia a rămas împreună cu copilul și câinele, feriți de agresor.
Această scenă mi-a rămas în memorie pentru că Dumnezeu, așa cum Îl percepeam în vis, nu părea indiferent la suferința celor aflați jos.
Nu doar observase violența. Intervenise pentru a o opri și acționase din nou atunci când agresorul revenise.
După această întâmplare, Dumnezeu s-a întors către noi și a început să vorbească cu prietenul meu.
Misiunea prietenului meu și despărțirea
Prietenul meu s-a apropiat de Dumnezeu, iar eu am rămas ceva mai în spate, așteptând, fără să înțeleg încă de ce fusese chemat.Dumnezeu i-a explicat îndelung ceva.
Nu am înțeles întreaga discuție, dar am priceput că prietenul meu primea o misiune importantă și că trebuia să coboare pe Pământ pentru a îndeplini ceva. Nu a protestat și nu s-a împotrivit.
Înainte să pășească prin trapa care ducea spre un fel de tunel de coborâre, aflat în partea din față și puțin lateral, s-a întors și m-a privit încă o dată.
A fost ultima dată când l-am văzut.
Privirea lui era profundă și mi s-a părut plină de regret, ca un rămas-bun pe care nu aveam cum să-l împiedic.
În clipa aceea am simțit o durere de nedescris. Parcă întreaga mea ființă se destrăma. Nu puteam accepta că trebuia să ne despărțim.
El a plecat singur, fără să fie ajutat, iar eu am rămas în urmă, copleșită de suferință.
Nu l-am mai văzut după aceea.
Întâlnirea față în față cu Dumnezeu
Dumnezeu a observat starea în care mă aflam.M-a privit îndelung și m-a întrebat ce ar putea face pentru a mă ajuta.
I-am spus că vreau să cobor și eu pe Pământ, după prietenul meu.
Atunci, pentru prima dată, am văzut pe chipul Lui un zâmbet extraordinar de cald, chiar puțin jucăuș.
Până atunci Îl văzusem preocupat și foarte serios, mai ales când cerceta lumea de jos și lua hotărâri. Acum însă întreaga Sa expresie transmitea o blândețe pe care nu o pot descrie în cuvinte.
Atunci L-am privit cu adevărat față în față, putându-I distinge limpede întreaga înfățișare.
Avea chipul unui bărbat matur, dar încă tânăr, de aproximativ 40–50 de ani. Era de statură medie, avea fața rotundă, părul scurt și șaten, iar ochii cred că erau căprui. Fața era curată, fără barbă sau mustață, iar tenul avea o albeață imaculată.
Purta un veșmânt de un roșu foarte aprins, aproape strident, cu detalii aurii. Haina nu era largă, ci urmărea destul de bine forma corpului, fiind mai cambrată în zona trunchiului și puțin mai lejeră la mâneci.
În jurul capului avea un fel de ornament auriu, asemănător unei coroane sau aure, care îi acoperea mai ales jumătatea din spate a capului.
Nu avea înfățișarea bătrânului cu părul și barba albe din reprezentările religioase obișnuite.
Era o prezență umană, apropiată, dar care inspira în același timp o autoritate incontestabilă.
Dar nici frumusețea înfățișării, nici îmbrăcămintea nu au fost cele care m-au impresionat cel mai mult.
Era căldura extraordinară pe care o emana și acea stare de iubire pură, profundă, pe care o simțeam în prezența Lui.
Nu inspira teamă, deși nimeni nu-I contesta autoritatea și hotărârile.
Când I-am cerut să mă lase să plec după prietenul meu, a acceptat.
În acel moment am simțit că rugămintea mea fusese primită cu o bunăvoință și o înțelegere extraordinare.
„Nimic nu este așa... doar pare”
Înainte să mă trimită jos, Dumnezeu a făcut un gest cu brațul drept, arătând spre lumea de dedesubt, vizibilă prin panoul navei.A rostit atunci câteva cuvinte al căror sens m-a preocupat toată viața.
Nu mai pot reproduce cu exactitate formularea, dar îmi amintesc ceva apropiat de: „Nimic nu e așa... doar pare... dar nimic nu e.”
Cuvântul „nimic” a fost repetat cu un accent deosebit.
Am avut impresia că îmi vorbea despre natura realității în care urma să cobor, despre un alt plan al existenței sau despre faptul că lumea vizibilă nu este ceea ce credem noi că este.
Această afirmație m-a nedumerit întotdeauna.
Mai târziu, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva ceea ce percepem cu ochii noștri reprezintă numai o mică parte din realitate și dacă simțurile umane nu sunt prea limitate pentru a descoperi adevărata natură a existenței.
Oare ceea ce vedem reprezintă realitatea însăși sau doar o imagine incompletă a acesteia?
Dar acestea sunt interpretările mele ulterioare. Nu pot pretinde că știu exact la ce Se referea.
Mesajul despre respirație
Înainte de coborâre, Dumnezeu mi-a mai spus ceva.M-a îndemnat să am grijă la respirație și să le transmit oamenilor de pe Pământ cât de important este să respire profund și conștient.
Acest mesaj mi-a rămas în memorie, deși eram doar un copil.
Apoi m-a ajutat personal să cobor.
Spre deosebire de prietenul meu, care plecase singur, eu am fost prinsă cu amândouă mâinile și introdusă prin trapa pe unde coborâse și el.
Tunelul negru și compartimentul de așteptare
Îmi amintesc foarte clar senzația că alunecam printr-un fel de tunel îngust și complet negru. Nu exista nicio lumină, nici măcar un punct luminos. Nu vedeam stele, peisaje, ființe sau alte imagini. Vedeam numai tunelul negru și simțeam că alunec prin el.Totul s-a petrecut destul de repede.
La capătul tunelului am ajuns într-un fel de compartiment de așteptare, aflat în același vehicul. Eram singură.
Nu ajunsesem direct pe Pământ și nu îl vedeam nicăieri pe prietenul meu. M-am gândit ulterior că poate trecuse și el printr-un spațiu asemănător, dar nu am de unde să știu acest lucru.
Îmi amintesc că vehiculul a continuat să coboare, apropiindu-se de lumea de dedesubt.
La un moment dat, s-a deschis un fel de trapă sau hublou. Nu mai pot preciza exact ce fel de deschidere era. Abia atunci a apărut lumina și am văzut ceea ce se afla dedesubt.
Mulțimea îngenuncheată
Priveliștea care mi s-a înfățișat a fost extraordinar de impresionantă.Priveam de sus, din vehicul, de la o înălțime suficient de mare pentru a cuprinde cu privirea o mulțime numeroasă de oameni.
Perspectiva era asemănătoare cu aceea pe care o ai când privești de pe o terasă aflată la înălțime, deși nu exista acolo o terasă propriu-zisă. Oamenii erau adunați și aliniați într-o ordine care m-a impresionat profund.
Erau bărbați și femei, toți îmbrăcați în negru.
Stăteau în genunchi, tăcuți, cu spatele spre locul din care îi priveam.
Păreau pătrunși de ceva foarte profund, ca și cum s-ar fi rugat sau ar fi comemorat o întâmplare dureroasă.
Nu știam ce se petrecuse și nici de ce erau adunați acolo.
Priveliștea m-a impresionat atât de puternic, încât am rămas pe loc. Nu mai știam ce să fac. Nu mai eram sigură că vreau să continui coborârea. Mă întrebam dacă să merg mai departe sau să rămân în vehicul.
Când nava s-a apropiat și mai mult, s-a oprit pe loc.
Dumnezeu privea mulțimea.
Atunci s-a petrecut ceva neașteptat.
Toți oamenii s-au întors brusc, aproape simultan, cu fața spre vehicul. Priveau în sus, spre Dumnezeu, nu spre mine.
Nu știu de ce s-au întors în acel moment. Poate că Îi simțiseră prezența sau poate exista un alt motiv pe care eu nu îl cunoșteam.
Aveam impresia că toți așteptau să li se vorbească.
În același timp, Dumnezeu părea că încă nu se hotărâse ce să le spună.
Așteptam și eu, cu mare interes, să aud cuvintele pe care urma să le adreseze acelei mulțimi. Dar tocmai atunci s-a întâmplat ceva ce m-a nemulțumit profund.
Visul meu s-a întrerupt înainte să aflu ce urma să le spună Dumnezeu oamenilor.
Trezirea – un final pe care nu l-am mai aflat
M-am trezit brusc, auzind-o pe mama urlând disperată.Era dimineață. Mama se trezise deja de ceva vreme și făcea curățenie prin casă, în timp ce eu continuam să dorm.
Nu îmi amintesc ora exactă. Mama obișnuia să se trezească foarte devreme, uneori chiar la patru-cinci dimineața, pentru a termina treburile gospodărești înainte de a pleca la serviciu.
Mi-a povestit că mă găsise nemișcată și că avusese impresia că nu respiram. Încercase să mă trezească, strigându-mă, dar eu nu reacționam. S-a speriat îngrozitor și, după cum mi-a spus ulterior, ajunsese să creadă că murisem.
Eu însă, când m-am trezit, eram încă profund implicată în ceea ce trăisem. Aveam senzația că fusesem smulsă dintr-o realitate în care mă aflasem cu numai câteva clipe înainte.
Și, spre deosebire de mama, care era disperată, eu eram supărată. Am certat-o pentru că mă trezise tocmai atunci.
Voiam să aflu ce avea Dumnezeu să le spună oamenilor îngenuncheați.
Trăisem o întreagă succesiune de întâmplări, iar în momentul în care așteptam să înțeleg semnificația acelei adunări extraordinare, totul se întrerupsese.
Rămăsesem fără finalul poveștii...
Mama a încercat să mă liniștească. Mi-a spus că probabil visasem ceva și că fusese doar un vis.Mai târziu am încercat să-i povestesc ceea ce trăisem, dar nu a avut răbdare să mă asculte până la capăt.
Pentru ea, întâmplarea se încheiase odată ce reușise să mă trezească.
Familia mea nu era una religioasă.
Mama declara adesea că nu credea în existența vreunui zeu, iar tatăl meu nu manifesta interes pentru religie sau biserică.
Eu nu cunoșteam Biblia și nu știam nimic despre reprezentările religioase pe care aveam să le descopăr ulterior.
Nu știu ce se întâmplase în realitate cu organismul meu în acea dimineață. Nu pot confirma că respirația mi se oprise efectiv sau că mă aflasem în apropierea morții. Nu știu nici cât a durat visul.
Este posibil ca unele secvențe să fi dispărut din memoria mea. Am povestit numai ceea ce mi-am amintit, fără să încerc să completez întâmplările uitate.
Dar știu că experiența a avut pentru mine o intensitate neobișnuită și că nu am uitat-o.
O amintire care m-a ajutat să-mi regăsesc echilibrul
Au trecut anii, iar eu mi-am continuat viața.Nu am mai întâlnit în visele mele nici ființa pe care o percepusem drept Dumnezeu, nici pe prietenul meu nedespărțit, pentru care cerusem să cobor pe Pământ.
Deși am cunoscut iubirea în viața reală, nu am mai regăsit acea senzație extraordinară de legătură profundă, de apartenență deplină și de tandrețe pe care o trăisem alături de el.
Mult mai târziu, când am trecut printr-o despărțire sentimentală foarte dureroasă, am ajuns într-un moment în care simțeam că nu mai pot suporta greutatea de pe suflet.
Atunci mi-am reamintit visul din copilărie.
Nu m-am gândit în primul rând la navă, la călătorie sau la misterul lumii de jos. Mi-am amintit chipul lui Dumnezeu, zâmbetul Lui cald și acea iubire profundă pe care o simțisem în prezența Sa.
Treptat, am început să mă liniștesc.
Am simțit din nou că nu sunt cu adevărat singură.
Această amintire m-a ajutat să-mi recapăt echilibrul sufletesc într-una dintre cele mai dificile perioade ale vieții mele.
Indiferent de natura experienței din copilărie, efectul ei asupra mea a fost real.
Căutarea unor răspunsuri
De-a lungul vieții am încercat să înțeleg ceea ce trăisem.
Am studiat istoria, istoria religiilor, filosofia, budismul și Biblia.
M-au interesat în special ideile despre natura conștiinței, existența spirituală, relația dintre trup și suflet și limitele percepției umane.
Am găsit în diferite tradiții religioase și filosofice concepții care mi-au amintit de unele aspecte ale visului.
Abia după ce am cunoscut reprezentările lui Iisus am făcut o asociere între acestea și tânărul cu părul lung, castaniu, îmbrăcat într-un veșmânt roșu și larg, pe care îl văzusem numai din spate, în dreapta lui Dumnezeu.
Dar nu pot afirma că era Iisus. La momentul experienței nu știam cine era acel tânăr, nu îi văzusem fața și nu îmi vorbise. Nici măcar nu cunoșteam Biblia.
La fel, nu pot pretinde că am înțeles pe deplin semnificația cuvintelor despre natura realității sau motivul pentru care acea mulțime îngenuncheată aștepta să i se vorbească.
Acestea au rămas întrebări deschise.
Asemănările dintre visul meu și anumite reprezentări religioase nu constituie, prin ele însele, dovezi că experiența a avut o origine supranaturală.
Nu știu dacă există două planuri distincte ale realității sau dacă ceea ce numim realitate este mult mai complex decât putem percepe noi.
Știința ne arată că simțurile umane surprind doar o parte dintre fenomenele lumii fizice. Întrebarea dacă există și alte forme sau dimensiuni ale existenței, dincolo de cele pe care le putem verifica, rămâne una filosofică și spirituală.
Poate că într-o zi vom înțelege mai mult.
Poate că experiența mea a fost doar un vis extraordinar de viu. Poate că a fost altceva. Nu pretind că știu.
Ceea ce știu este că acel vis mi-a influențat profund viața și m-a determinat să caut, să citesc, să cercetez și să-mi pun întrebări pe care poate altfel nu mi le-aș fi pus niciodată.
Dar există și o altă dimensiune a acestei experiențe, una profund personală, pe care nu o pot separa de copilăria mea.
O copilărie fără tandrețe
Nu îmi amintesc să-mi fi văzut vreodată părinții zâmbind. Nu îmi amintesc să mă fi ținut cineva de mână cu dragoste, așa cum vedem adesea părinții mergând cu copiii lor.
Când o însoțeam uneori pe mama, mergeam pur și simplu pe lângă ea.
Copilăria mea a fost dominată de frică. Mama mă lovea frecvent, uneori chiar în prezența altor oameni, care interveniseră ca să o oprească. Tatăl meu nu m-a lovit și nu m-a certat niciodată, dar mă temeam de întoarcerea lui acasă atunci când venea băut, înjurând.
Nu aveam parte de tandrețe nici din partea unuia, nici din partea celuilalt.
Îmi găsisem o prietenă, Dora, de vârsta mea, o fetiță foarte comică, alături de care puteam râde în hohote. Dar mama a alungat-o din casa noastră, deși nu făcuse nimic rău, iar Dora s-a speriat atât de tare, încât nu a mai vrut să vină.
Am petrecut astfel mult timp singură, cu lecțiile, temele și jucăriile mele, fără căldura afectivă de care un copil are nevoie.
După atâția ani, am ajuns să-l iubesc mai mult pe tatăl meu, cu toate problemele lui cu alcoolul, decât pe mama, care îmi reproșa mereu sacrificiile făcute pentru creșterea mea. Tata nu m-a lovit și nu m-a certat niciodată. Mama, în schimb, îmi oferea cele necesare traiului, dar mă lipsea de ceea ce aveam cel mai mult nevoie: afecțiune, protecție și libertatea de a fi eu însămi.
Am înțeles târziu că sacrificiile materiale nu pot înlocui iubirea și că un copil nu ar trebui să crească simțindu-se dator pentru simplul fapt că a fost adus pe lume.
Nu povestesc aceste lucruri pentru a căuta vinovați după atâția ani, ci pentru că ele fac parte din realitatea copilăriei mele și ajută la înțelegerea semnificației pe care acel vis a căpătat-o pentru mine.
Iubirea pe care am simțit-o în vis
În acel vis aveam un prieten care mă ținea de mână cu o afecțiune profundă.
Nu era tânărul pe care aveam să-l asociez ulterior cu Iisus. Era un alt tânăr, prietenul meu apropiat, de care mă simțeam legată printr-o iubire extraordinară.
Îmi ținea mâna cu tandrețe, iar eu îi simțeam iubirea. Era o apropiere pe care nu o cunoscusem în viața mea de copil.
Când a trebuit să plece, despărțirea de el mi-a provocat o durere imensă. Nu voiam să-l pierd și am cerut să merg după el.
Dar, dincolo de iubirea prietenului meu, era iubirea pe care o simțeam în prezența ființei pe care o recunoșteam drept Dumnezeu.
Aceasta este poate partea cel mai greu de explicat.
Dumnezeu nu era doar blând și nu îmi oferea doar un zâmbet cald. Emana în jurul Său o iubire și o afecțiune extraordinare, pe care le simțeam efectiv, nemijlocit.
Nu era ceva ce deduceam din expresia feței, din gesturi sau din cuvinte. Era o trăire directă, de o intensitate pe care nu o cunoscusem niciodată.
Nu mă simțeam judecată, respinsă sau amenințată. În prezența Lui simțeam o iubire profundă, care părea să existe dincolo de orice condiție.
În copilăria mea, afecțiunea îmi lipsise aproape cu desăvârșire. În vis, însă, am cunoscut atât tandrețea unui prieten care mă ținea de mână, cât și o iubire extraordinară, pe care o simțeam emanând din ființa pe care o numeam Dumnezeu.
Poate că tocmai lipsurile afective ale copilăriei explică de ce această experiență a devenit atât de importantă pentru mine. Dar asta nu înseamnă că pot explica și originea visului.
Nu știu de unde a venit acea experiență și nici de ce a fost atât de intensă.
Știu însă că ceea ce am simțit atunci a fost real ca trăire pentru mine. Și nu am uitat niciodată.
De-a lungul vieții, în momente de mare suferință, m-am întors uneori cu gândul la acea întâlnire. Amintirea ei mi-a oferit liniște și m-a ajutat să regăsesc ceva din echilibrul pe care îl pierdusem.
Astăzi, după aproape o viață întreagă, când mă gândesc la ființa pe care am numit-o Dumnezeu, nu îmi amintesc în primul rând puterea Sa, măreția sau autoritatea.
Îmi amintesc zâmbetul.
Dar, mai presus de zâmbet, îmi amintesc iubirea.
O iubire pe care am simțit-o cu întreaga mea ființă și pe care, nici după atâția ani, nu reușesc să o descriu pe deplin în cuvinte.
Această postare reprezintă continuarea celei din linkul da mai jos👇
DESPRE MINE ȘI CUM AM AJUNS SĂ SCRIU ACEST BLOG
Legat de acest subiect, pe acest blog mai puteți citi și:
TEHNICI DE RESPIRAŢIE VINDECĂTOARE ŞI ALTE CONCEPTE DIN MEDICINA EXTREMULUI ORIENT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici puteți posta mesajele cu impresii și sugestii pentru blogul nostru