ÎNTRE RELIGIE ȘI LIBERTATEA DE CONȘTIINȚĂ
Adevărul nu se impune, ci se caută!
MOȘTENIREA MAMEI
M-am născut în municipiul Brașov, la maternitatea de la Poarta Schei, dar adevărul e că părinții mei, și chiar eu o bună perioadă din viață, am locuit într-o comună din județul Covasna, aflată la 32 de km distanță, și anume Dobârlău.
Mama mea a fost o fire aparte. Ea nu a suportat niciodată biserica, preoții sau manifestările religioase ostentative. Ținea mult la demnitatea ei și la o viață bazată pe muncă, pe reguli simple și clare, fără amestecul preoților sau al superstițiilor în viața ei. Îmi aduc aminte că atunci când m-a văzut cu niște cărți religioase, a făcut scandal, m-a pus să le returnez imediat și mi-a spus răspicat că ”în casa ei să nu mă mai prindă cu așa ceva”. Pentru ea, religia nu era decât o formă de manipulare, iar preoții - doar niște oameni răi și profitori. Acest lucru nu avea absolut nicio legătură cu ideologia sau propaganda comunistă din acele timpuri. Erau pur și simplu convingerile ei. În mediul rural, cutumele religioase erau în continuare respectate și lumea frecventa biserica și preotul.
Nici tata nu era credincios. Nu a fost nici comunist, nici membru de partid, nici militant ateu. A fost doar un muncitor simplu, un om liniștit, care nu a călcat în biserică și nu a avut de a face cu preotul decât atunci când a fost condus spre veșnica odihnă.
În copilărie, mergeam câteodată la biserică alături de o mătușă din partea tatălui, dar mai mult din plăcerea de a privi slujba de la balcon, acolo unde era locul copiilor și unde mărturisesc ”cu păcat” că ne plictiseam repede și găseam tot felul de motive de râs, până ne amenințau că ne dau afară dacă mai facem gălăgie. Mare lucru nu înțelegeam din slujbă și predica finală. Ulterior nu am mai dat importanță religiei și nici bisericii.
ÎNTRE DOUĂ LUMI
Contrastul a devenit și mai puternic odată cu venirea moldovenilor în zona noastră. Dintr-o dată m-am simțit sufocată de tradiții. costume populare, dansuri și cântece, icoane în fiecare casă, vizite la mânăstiri, pelerinaje, un fel de fanatism religios care îmi era complet străin.
Eu crescusem într-o casă în care nu se pomenea de asemenea lucruri, ghiceli, farmece sau ”desfăcături”, așa cum am văzut că mulți români cred. Mama nici nu voia să audă de asemenea lucruri.
Am rămas între aceste două lumi contradictorii. Pe de o parte era educația mamei: sobră, lucidă, fără compromisuri. Ea mă îmvățase să caut argumente, să nu mă las dusă de valul superstițiilor, să nu cred orbește în nimic. Pe de altă parte era lumea din jurul meu, tot mai colorată de icoane, de cruci la oglinda mașinii, de pelerinaje și de cuvinte mari despre credință, tradiție și ”adevăruri veșnice”.
ALEGEREA MEA
Eu am ales instinctiv să rămân aproape de partea rațională. Niciodată nu am putut să mă prefac că merg la biserică din convingere. Am simțit că ar fi o trădare față de educația primită, dar și o minciună față de mine însămi. În timp ce alții se plecau în fața icoanelor, eu preferam să rămân acasă să citesc, să-mi pun întrebări, să caut răspunsuri în cărți și în experiența vieții.
Asta nu înseamnă că am disprețuit tradițiile. Am văzut în ele frumusețea spectacolului popular, farmecul costumelor și al dansurilor, dar nu am putut să le dau valoarea sacră pe care ceilalți o vedeau. Pentru mine ele erau mai degrabă cultură, nu religie.
De multe ori, acest lucru m-a făcut să mă simt străină chiar și în propria comunitate. Între oamenii care vorbeau cu pasiune despre minuni și puteri nevăzute, eu rămâneam tăcută. Preferam să nu contrazic, dar nici să particip. Mi-am dus singură această ”distanță”, cu gândul că fidelitatea față de ceea ce cred eu este mai importantă decât acceptarea colectivă. Micile încercări de a mă alinia celorlați m-au convins că nu am chemare pentru așa ceva. Mersul la biserică nu mă făcea mai evlavioasă și nici mai elevată. Nici măcar nu mă simțeam relaxată când reveneam acasă, ci doar obosită și cu senzația vagă de pierdere a timpului în mod inutil.
CĂUTAREA ADEVĂRULUI
Am început să caut singură adevărul. L-am căutat în cărți, dar și în dialogul tăcut cu propria mea conștiință. Am redescoperit Biblia pe care mi-o cumpărasem într-un moment în care curiozitatea mă învinsese, dar am început să o răsfoiesc doar târziu, după ce m-am pensionat.
Am citit o mare parte din ea dar am înțeles-o în felul meu rațional, căutând fapte și evenimente concrete consemnate (și) de istorie, simultan cu cele biblice. Din aceste căutări a rezultat un alt blog al meu, pe care l-am intitulat ”Despre oameni și sfinți”, dar care este încă în completare și actualizare.
Linkul aici: https://divertismentmaxim.blogspot.com/
Din această nevoie de gândire liberă, de reflecție și de echilibru, a luat naștere blogul meu - ”Secretele echilibrului”. În acest blog am adunat gânduri, frământări, răspunsuri parțiale, dar și întrebări deschise. Aici mi-am permis să fiu eu însămi, să îmi dau voie să mă exprim, fără teama judecății celorlalți.
CONCLUZIE
Pentru mine, credința nu înseamnă ritualuri și nici supunere față de tradiție. Credința înseamnă să trăiești onest, să cauți adevărul și să nu îți trădezi conștiința. Religia poate uni comunități, dar poate sufoca libertatea individului. Tradițiile pot fi frumoase, dar nu trebuie confundate cu adevărul.
Iar adevărul - acela pe care fiecare îl descoperă prin propria minte și eperiență - rămâne singurul drum pe care merită să mergi, chiar dacă ești singur pe el. 🙏
