O altă afacere inventată de popime este cea cu închinarea la moaște. Toate explicațiile privind închinarea la moaște conțin minciuni, sau să zicem erori. Adevărul e unul singur: sunt niște afaceri ale clerului. Nimeni nu a păstrat osemintele unor oameni care ulterior au fost declarați sfinți pe baza unor legende, și alea inventate. Oasele au fost luate de pe la abatoare și îmbălsămate cu mir. În cazul moaștelor sfintei Parascheva, de exemplu, povestea reală ar fi cam așa: grecii au găsit niște oase într-o pădure și pentru că erau bine conservate s-au gândit să facă o altă afacere. Le-au declarat moaștele unei sfinte și, pentru că le-au găsit într-o zi de vineri, i-au zis Parascheva, care înseamnă ”Vineri” în limba greacă. Concluzia e că toată lumea s-a închinat de atunci la sfânta Vineri inventată de greci pe baza unor oase care nici ei nu știau cui au aparținut. Despre viața sfintei nu mai vorbim - ca toate basmele religioase a fost compusă și povestea asta. 
Ei bine, învățăturile lui Iisus au fost simple: iubirea față de Tatăl ceresc, dacă într-adevăr crezi în el, și iubirea față de semeni, te va pune în legătură directă cu entitățile divine. Nimic mai mult. Numai că preoților li s-a părut prea simplă calea asta, ei nu ar mai fi avut nici un rol și mai ales nu mai aveau cum să controleze și să scoată bani de la ”prostime”.
Grecia în epoca romană (125 A.D.)
Ce trebuie să știți despre Grecia în epoca romană
Romanii au început să conducă Peninsula Greacă din sudul Europei și au plasat Macedonia sub stăpânire romană după bătălia de la Corint din 146 î.Hr. Unele orașe din regiune au reușit parțial să își mențină independența pentru a evita impozitarea de către Roma. O revoltă inițială din 129 î.Hr. nu a avut succes. O a doua revoltă din 88 î.Hr. a dus la anexarea peninsulei, care a devenit în cele din urmă provincia Archaea în 27 î.Hr.
Economia Greciei a fost distrusă. Cu toate acestea, orașele din Asia Mică și-au început curând redresarea. Orașele din Peninsula Greacă care au suferit cele mai mari pagube au fost reconstruite de romani. Corint a devenit noua capitală a Arhaiei, iar Atena a devenit faimoasă pentru filozofii săi și un loc de învățătură.
Iată o privire asupra istoriei Greciei în epoca romană:
Prezentare generală a Imperiului Roman timpuriu
Deși unii dintre împărații romani nu apreciau poporul grec și îl considerau înapoiat și needucat, alții se bucurau de literatura greacă și de filosofia acesteia pe o serie de subiecte, care au ajuns să aibă o influență semnificativă asupra culturii civilizațiilor occidentale. Virgil a fost un poet faimos care a trăit în timpul lui Augustus, primul împărat roman.
Virgil a fost inspirat de Homer, faimosul autor grec care a scris „Odiseea” și „Iliada”, atunci când a scris trei dintre cele mai epice poeme ale literaturii romane. Membrii de elită ai societății din Roma au început să studieze limba grecilor, iar știința, filosofia și cultura țării au fost exemple excelente de urmat.
Nobilimea și împărații romani au fost responsabili pentru construirea multora dintre cele mai impresionante temple din Grecia. Când Nero a vizitat Grecia în anul 66 d.Hr., a participat la Jocurile Olimpice, chiar dacă era interzis oricui nu era grec să participe la jocuri. Iulius Cezar a început construirea Agorei romane lângă Acropole, pe care Augustus a finalizat-o ulterior.
Poarta Atenei Archegetis, dedicată zeiței grecești Atena, era situată într-o parte a Agorei romane. Agora a fost, de asemenea, locul unde se afla Turnul Vânturilor, considerat a fi cea mai semnificativă structură construită în această perioadă și recunoscut ca prima stație în care s-a studiat meteorologia.
Împăratul Hadrian a construit faimoasa sa arcadă, Poarta lui Hadrian, și Biblioteca lui Hadrian lângă Acropolele din Atena. Hadrian era atașat de poporul grec și îl trata cu mai multă bunătate decât mulți dintre ceilalți împărați. Imperiul timpuriu, Pax Romana, a fost cea mai lungă perioadă pașnică din istoria Greciei și a fost momentul în care a început comerțul între Grecia și Roma. Greaca a devenit limba comună a grecilor și romanilor, iar creștinismul a început să aibă o influență în întregul Imperiul Roman.
Grecia din secolele al II-lea și al III-lea
Grecia a fost împărțită în diverse provincii în secolele al II-lea și al III-lea și a fost invadată de mai multe ori în timpul domniei lui Romulus Augustulus. Partea de est a Imperiului Roman a devenit Imperiul Bizantin, iar Peninsula Greacă a cunoscut o nouă prosperitate. Orașele mici au devenit zone urbane, iar economia a prosperat.
După tulburările din vremurile anterioare, între secolele al IV-lea și al VII-lea, Grecia ar fi putut fi una dintre cele mai prospere societăți din regiunea est-mediteraneană.
Istoria limbii grecești
Un lucru fascinant la limba greacă este că, atunci când te uiți la harta limbii indo-europene, greaca apare de sine stătătoare. Aproape fiecare limbă din acea familie, fie că este latină sau germanică, s-a dezvoltat în alte limbi de-a lungul timpului. De exemplu, spaniola, franceza și italiana au fost derivate din latină.
Dar limba greacă are propria sa ramură a arborelui limbilor indo-europene. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că limba în sine nu s-a schimbat și a evoluat din cele mai vechi timpuri. Ceea ce urmează este o prezentare generală a istoriei Greciei.
Civilizația miceniană
Cele mai vechi texte supraviețuitoare ale limbii grecești pot fi urmărite până la civilizația miceniană în jurul anului 1300 î.Hr. Odată ce această civilizație s-a prăbușit, scriptul Linear B al limbii grecești aproape a dispărut. A fost apoi înlocuită cu o scriere inspirată de la fenicieni.
Perioada clasică a Greciei Antice
În perioada clasică a Greciei antice, limba s-a dezvoltat în mai multe dialecte. Cele două dialecte majore ale acelei perioade de timp au fost numite ionic și attic. Atic era vorbit în orașul-stat atenian. În cele din urmă, cele două dialecte s-au transformat într-o formă de greacă cunoscută sub numele de dialect attic-ionic.
Greaca elenistică
În timpul perioadei elenistice, limba greacă s-a dezvoltat în ceea ce știm acum ca greacă biblică. Aceasta este limba greacă cu care au fost scrise anumite părți ale Noului Testament. Înainte de aceasta însă, greaca elenistică era limba vorbită în timpul lui Alexandru cel Mare. A răspândit limba atât de departe în est încât a fost adoptată de majoritatea lumii antice ca a doua limbă. Acest dialect din greacă este denumit și „Koine”.
Reacție împotriva Koine
În perioada „Koine” a limbii grecești, au existat oameni care tânjeau după perioada clasică. Ei considerau dialectul attic drept cel mai înalt standard al grecilor. Aceasta s-a dezvoltat într-o perioadă cunoscută sub numele de „atticism”. Această mișcare a influențat foarte mult literatura greacă și continuă să o facă și astăzi.
Greaca bizantină
Direct după greaca elenistică și aticismul, greaca bizantină a avut loc în timpul stăpânirii Imperiului Bizantin. Acest imperiu a început când Constantinopolul a fost înființat în 330 d.Hr. și a căzut în 1453 d.Hr. când turcii au învins orașul. Astăzi, Constantinopolul este cunoscut sub numele de Istanbul. Acest lucru i-a condus pe greci într-o perioadă întunecată a stăpânirii otomane care a durat patru sute de ani.
Greaca modernă
În timpul stăpânirii otomane asupra grecilor, limba a evoluat încet în greaca pe care o cunoaștem astăzi. Este interesant de observat că insula Creta a reușit să împiedice Imperiul Otoman să o controleze până în 1669 d.Hr. Literatura populară greacă modernă poate fi urmărită până la poezia și literatura care au venit de pe această insulă, înainte de ocuparea ei.
După căderea Imperiului Otoman în 1830, poporul grec a căutat să-și stabilească dialectul grecesc standard. Dialectele grecești vorbite în Atena și Peloponez au devenit limba standardizată vorbită în Grecia modernă. Cu toate acestea, chiar și acum limba continuă să se schimbe și să evolueze – în special acum, influența culturală externă fiind mai răspândită.
Simbolul creștinismului - vulturul bicefal
CUM A DEVENIT CREȘTINISMUL PRIMA RELIGIE A ROMEI, A BIZANȚULUI ȘI ÎN FINAL ȘI A RUSIEI
Cea mai veche Biblie din lume se găsește în Etiopia. Realizată din pergament și însoțită de ilustrații care sunt încă bine păstrate, a fost găsită în urmă cu ceva timp într-o mânăstire ortodoxă străveche din munții Tigray și a fost datată între 330 și 650 d.Hr., datorită unui test de carbon care i-a dat acest record. Manuscrisele au fost realizate manual de călugărul Abba Garima, a cărui figură și fapte au căzut între istorie și legendă. Legătura dintre religia creștină și Etiopia datează din timpuri străvechi și comori precum Evangheliile Garima - datate recent și de către o organizație caritabilă engleză, Etiopia Heritage Fund - sunt o confirmare a acestui lucru. Pe munții Tigray se află o veche mânăstire ortodoxă care conține o adevărată comoară: Evangheliile ilustrate și scrise de mână de călugărul Garima, descoperite cu ceva timp în urmă, dar datate doar recent. Figura lui Garima, considerată și celebrată ca unul dintre cei nouă sfinți evanghelizatori veniți din Imperiul Roman de Răsărit, este suspendată între legendă și realitate. De fapt se spune că, călugărului i-a luat doar o zi să creeze manuscrisele, pentru că Dumnezeu ar fi împiedicat apusul soarelui. Evangheliile au fost scrise pe pergament (piele fină de capră) și constau din trei manuscrise adunate în două volume, identificate ca Garima 1 și 2. Volumele au fiecare aproximativ 10 inci grosime la cotor, dar diferă ușor ca număr de pagini; Garima 1 are 348 de pagini, în timp ce Garima 2 are 322 de pagini. Capacul frontal al lui Garima 1 este din cupru și lemn, în timp ce cel al Garima 2 este din argint. Coperta Garima 1 este, de asemenea, punctată cu găuri care probabil ar fi adăpostit pietre prețioase sau sticlă colorată, așa cum era tradițional cu manuscrisele ilustrate. De asemenea, faptul că textul este scris în Ge'ez, o limbă urmată mai târziu de tigrinya și amharic, face ca Evangheliile Garima să fie cel mai vechi text etiopian care a supraviețuit.
Astfel, putem dezminți cu ușurință o altă minciună spusă, aceea că cea mai veche biblie este scrisă în greaca veche. În greaca veche a fost scris Noul Testament în perioada împăratului Constantin cel Mare, în orașul Alexandria (întemeiat de Alexandru cel Mare zis și Macedon), redenumit Constantinopol după numele Împăratului Constantin, de un colectiv de teologi din cadrul unei Academii de studii teologice înființată în acest scop. Apoi au pus împreună Vechiul Testament cu Noul Testament, modificând numele unor personaje biblice ca să pară că cele două cărți ar avea o legătură.
Cea mai veche Biblie din lume găsită în Etiopia.
Grecii și romanii aveau zeitățile lor și erau politeiști, nu credeau într-un zeu unic, dar romanul inteligent care trăia în timpul Imperiului, se interesa foarte puțin de zeii strămoșilor lui. Mergea la templu din când în când, dar numai din obișnuință. Chiar considera cultul lui Jupiter (Zeus) și al Minervei și al lui Neptun drept ceva copilăresc, o rămășiță din timpurile naive ale Republicii Romane. Un om care cunoștea operele Stoicilor, ale Epicurienilor și ale altor filosofi de seamă din Atena, nu putea să-și piardă timpul cu asemenea naivități. Această concepție îi făcea pe romani să fie foarte toleranți. Guvernul doar atât cerea tuturor romanilor și străinilor, greci, babilonieni sau evrei: să se închine în fața statuii împăratului, care trebuia să se găsească în toate templele. Dar aceasta nu era decât o simplă formalitate. În general, fiecare putea să se roage și să se închine la zeii pe care-i diviniza, așa încât Roma ajunsese plină de tot felul de temple și de case de rugăciuni închinate diferitelor divinități egiptene, africane și asiatice.
Când au venit primii misionari ai lui Iisus la Roma și au început să predice noile lor doctrine, nimeni nu li s-a împotrivit. Oamenii din stradă se opreau în loc și îi ascultau. Dar Roma, capitala lumii, a fost întotdeauna plină de predicatori ambulanți, care își propovăduiau credințele lor, mai mult sau mai puțin misterioase. Cei mai mulți făceau apel la simțuri, promiteau aur și bucurii nesfârșite acelora care se închinau zeului lor. Dar plebea din stradă începuse să observe că, aceia care își ziceau creștini (credincioșii lui Cristos, adică ai Celui ales), nu păreau deloc impresionați de bogăție, nici de un statut social înalt. Ei lăudau sărăcia, umilința, toleranța și blândețea. Nu erau tocmai acestea virtuțile care făcuseră din Roma stăpâna lumii? Era totuși interesant să asculți un predicator care spunea unui popor ajuns în culmea gloriei, că succesele pământești nu-i vor aduce fericire veșnică, ci îi vor asigura un loc în iad. Predicatorii creștini povesteau lucruri groaznice despre soarta ce-i va aștepta pe aceia care nu vor asculta cuvântul Dumnezeului cel adevărat. Firește, zeii romani mai erau încă omagiați, dar erau ei destul de puternici ca să reziste în fața unei divinități noi, adusă în Europa tocmai din Asia, care se punea în slujba celor năpăstuiți? Creștinii aceștia se arătau și ei ca fiind grozav de săraci și erau buni față de sclavi și față de animale. Nu alergau după bogății și împărțeau tot ce primeau. Exemplul vieții lor dezinteresate făcea ca mulți romani să disprețuiască vechea lor religie și să intre în micile comunități creștine care, pentru acea perioadă de început în Europa, se întruneau prin tinzile caselor particulare, sau undeva sub cerul liber, iar templele rămâneau tot mai pustii. Numărul creștinilor creștea de la an la an și ajunseseră să aleagă bătrâni sau preoți (de la cuvântul grec ”presbit”, care înseamnă bătrân), care să îngrijească de nevoile micilor biserici care se constituiseră.
În fruntea tuturor comunităților dintr-o provincie era un episcop - Petru, care urmase după Pavel la Roma. El a ajuns primul episcop al Romei. Cu timpul, urmașii lui, numiți tată sau papă, au fost numiți PAPĂ.
Biserica creștină a devenit astfel o instituție puternică în tot cuprinsul Imperiului Roman de Apus. Ea se adresa celor mai puțin norocoși din lumea aceasta, dar învățăturile sale începuseră să-i atragă și pe cei bogați care, neavând posibilitatea să avanseze și să-și facă o bună carieră sub guvernul acela imperial, puteau astfel să-și exercite darul de conducători printre modeștii credincioși ai Învățătorului din Nazaret. Imperiul roman trebuia să se îngrijoreze dar continua să fie tolerant din indiferență. Lăsa pe fiecare să-și caute fericirea în felul său, cerând doar atât, ca diferitele secte să trăiască în pace unele cu altele și să urmeze înțeleptul precept care spune:”Să trăiești și să lași și pe altul să trăiască”. În felul acesta, biserica Romei își merita renumele de Marea Biserică Universală a lumii. Comunitățile creștine însă, refuzau orice fel de toleranță. Ele declarau public că numai și numai Dumnezeul lor e adevăratul stăpân al cerului și pământului și că toți ceilalți zei sunt înșelători. Celelate secte se supărară și poliția a căutat să împiedice întrunirile creștinilor din cauza multor incidente și chiar crime care au avut loc pe fondul acestor neînțelegeri, dar aceștia și-au găsit repede alte locuri de întrunire.
Au mai apărut și alte probleme legate de creștini: ei refuzau omagiul adus împăratului și refuzau să intre în armată sau să pună mâna pe arme. Creștinii susțineau că lumea aceasta e mizerabilă, dar că este doar antecamera cerului și ei sunt gata oricând să moară pentru ideile lor. Apologeții timpurii au evitat menționarea faptului că, creștinii au fost acuzați de a fi dat foc Romei, ca să nu stârnească formularea unor învinuiri noi din partea celor care combăteau creștinismul, și anume că creștinii ar fi fost într-adevăr autorii incendiului și că ar fi avut obiceiul să incendieze orașe.
În timpul acesta, Roma era atacată în mod periodic de barbari și, când armatele dădeau înapoi, misionarii creștini mergeau înainte ca să propovăduiască evanghelia păcii barbarilor teutoni. Erau oameni energici și încăpățânați care nu se temeau de moarte și zugrăveau în culori sumbre chinurile care-i așteaptă pe păcătoșii nepocăiți. Teutonii erau foarte impresionați. Ei aveau un mare respect pentru înțelepciunea Romei, iar creștinii aceștia erau pentru ei romani care poate că spuneau adevărul.
În curând, misionarul creștin deveni o adevărată putere în țările barbare ale teutonilor și francilor. O jumătate de duzină de misionari făcea tot atâta ispravă, cât un regiment întreg de soldați. Împărații începuseră să-și dea seama că acești creștini le-ar putea fi de mare folos în provinciile îndepărtate și le dădură aceleași drepturi pe care le aveau credincioșii vechilor lor zei.
Schimbarea cea mare s-a produs în a doua jumătate a secolului al III-lea. Constantin Paleologu, care mai era numit și cel Mare, era împărat. El era un om foarte brutal, dar în vremea aceea, oamenii gingași aveau puține șanse de a rămâne în viață. În cariera sa lungă, Constantin a avut multe urcușuri și coborâșuri. Într-o zi, când era cât pe ce să fie doborât de dușmanii săi, îi trecu prin minte să pună la încercare puterea acestei noi divinități asiatice despre care vorbea toată lumea. Făgădui solemn că se va face creștin dacă va ieși biruitor din lupta pe care o aștepta. Câștigă victoria și atunci se declară convins de puterea Dumnezeului creștin și se boteză. Din clipa aceea, Biserica creștină fu recunoscută oficial și situația noii religii se întări în mod simțitor.
Dar creștinii nu reprezentau decât 5-6% din populație așa încât, pentru a aduce cât mai multă lume pe calea lor, singura soluție era să distrugă vechii zei. Împăratul Iulian, care iubea filosofia greacă, a încercat câtva timp să salveze zeii păgâni, dar muri din pricina unor răni în cursul unei campanii în Persia și, succesorul lui - Jovian, restabili Biserica creștină în toată forța ei. Vechile temple au fost închise unul după altul. Apoi a venit împăratul Iustinian (Iustus), cel care a construit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și desființă școala de filosofie din Atena, cea pe care o întemeiase Platon.
Acesta a fost sfârșitul vechii civilizații grecești, în care oricine putea să gândească și să viseze după voia sa. Cele câteva reguli de viață, prea vagi, ale filosofilor greci, s-au dovedit a fi insuficiente pentru a conduce mai departe corabia civilizației, după ce furtuna de barbarie și ignoranță măturase toată ordinea stabilită. Într-o vreme, când totul se clătina, Biserica creștină s-a înălțat dreaptă, ca o stâncă în mijlocul mării și nu s-a îndepărtat cu niciun deget de la principiile pe care le considera adevărate și sfinte.
Dar succesul final al creștinismului se mai datorează și unei alte întâmplări. După căderea regatului romano-gotic al lui Teodoric, în secolul al VI-lea, Italia era aproape scăpată de invaziile străine. Longobarzii, saxonii și slavii, care au urmat după goți, erau niște triburi slabe și înapoiate. În aceste împrejurări, episcopilor de la Roma le-a fost ușor să mențină independența orașului. În curând și resturile Imperiului, care erau risipite pe toată întinderea peninsulei, recunoscură pe episcopii din Roma ca stăpâni spirituali și politici ai lor.
Scena era pregătită pentru apariția unui om puternic. Acesta apăru în anul 590 și se numea Grigorie.
El se trăgea din clasele conducătoare ale Romei vechi și fusese prefectul sau primarul orașului. După aceea se făcu călugăr, ajunse episcop și în continuare dorea să se facă misionar și să propovăduiască creștinismul la păgânii din Anglia. Contrar voinței lui, a fost dus în biserica Sf. Petru și ales papă. Nu a domnit decât 14 ani, dar când a murit, lumea creștină din Europa apuseană îi recunoștea oficial pe episcopii Romei, adică pe papi, ca șefi ai întregii Biserici creștine.
Puterea papilor, însă, nu se întindea până la Răsărit, în Constantinopol împărații urmând vechiul obicei al urmașilor lui August și Tiberiu, proclamându-se capi ai religiei de stat. În anul 1453, Imperiul de Răsărit fu cucerit de turci, care acaparaseră Constantinopolul și îl uciseră pe Constantin Paleologul - ultimul împărat roman, chiar pe treptele Bisericii Sf. Sofia.
Cu câțiva ani mai înainte, Zoe - fiica lui Toma, fratele lui Constantin, se căsătorise cu Ivan al III-lea al Rusiei. Prin ea, marii duci moscoviți deveniră moștenitorii tradițiilor din Constantinopol. Vulturul cu două capete ale vechiului Bizanț (care amintea timpurile când Imperiul roman era împărțit între Răsărit și Apus), deveni emblema Rusiei moderne. Țarul, care nu fusese până atunci decât primul dintre boierii ruși, își asumă puterea împăraților romani și toți supușii, de sus și de jos, erau acum sclavii lui. Curtea sa, întocmită după moda orientală pe care împărații din Bizanț o aduseseră din Asia și din Egipt, semăna cu cea a lui Alexandru cel Mare (Makedon). Această moștenire, pe care Imperiul bizantin, murind, o lăsa unor moștenitori la care nimeni nu se mai aștepta, se menținu cu multă vigoare timp de încă 600 de ani pe câmpiile întinse ale Rusiei.
Ultimul om care a mai purtat coroana cu vulturul bicefal al Constantinopolului, țarul Nicolae, a fost asasinat în 1918, iar corpul lui a fost aruncat într-o fântână. Fiul și fiicele lui au murit împreună cu el. Toate drepturile și prerogativele lui au fost desființate și biserica a fost readusă la situația pe care o avusese la Roma, înainte de domnia lui Constantin.
Notă: Vulturul bicefal este cel mai recunoscut simbol al ortodoxiei de astăzi (altul decât crucea), simbolizând unitatea dintre Biserica Ortodoxă Bizantină și Stat, o „simfonie” între funcțiile civile și ecleziastice ale societății creștine. În plus, capetele vulturului reprezentau și suveranitatea duală a împăratului bizantin, capul stâng reprezentând Roma (Occidentul) și capul drept reprezentând Constantinopolul (Estul).
Despre întemeierea regatului creștin al Ungariei
În timpul invaziilor maghiare, civilizația creștină, chiar luată în sensul său mai larg, nu ajunsese mai departe de Elba, respectiv Dunărea de Jos. Dincolo de acestea urmau pământurile popoarelor barbare, care erau păgâne și nu aveau o organizare politică stabilă. Cel mai important și surprinzător eveniment al deceniilor din preajma anului 1000 a fost extinderea Europei creștine. Popoarele scandinave, cehii, polonezii, rușii și maghiarii, independent unii de alții, dar aproape concomitent, au pășit pe calea transformării din popoare barbare, în țări după modelul creștin. La mijlocul secolului al XI-lea, cea mai mare parte a Europei se găsea, din punct de vedere spiritual și politic, într-o unitate creștină.
Deși cauzele locale trebuie să fi fost diferite, transformarea a urmat pretutindeni același model. Un membru al familiei domnitoare acapara puterea prin forță, realiza convertirea supușilor, punea temeliile organizării bisericii creștine, legalizându-și domnia prin autoritatea bisericii într-o formă oarecare, de obicei prin adoptarea titlului de rege. Drept rezultat al acestei transformări, pretutindeni a luat ființă un sistem politic cu totul nou și, cum s-a văzut mai târziu, trainic: MONARHIA CREȘTINĂ.
Deși uneori putea fi dictată de convingeri personale, trecerea la creștinism nu a fost un scop în sine, ci un mijloc pentru întemeierea unui nou sistem politic. De aceea i s-au alăturat măsuri al căror scop era consolidarea regimului, fără să fie în legătură directă cu preluarea noii credințe.
În istoriografia maghiară întregul proces de transformare poartă denumirea de ”întemeiere statală”, oarecum anacronic, deoarece regimul politic instaurat în vremea de care scriem, încă secole la rând, a fost departe de ceea ce se poate numi un ”stat”.
Rareori, o singură generație a putut duce la îndeplinire această mare transformare.
În Ungaria, procesul a început odată cu domnia lui Geza (972-997), iar încheierea a fost opera fiului său, Ștefan (997-1038). Ultimul a fost acela care și-a luat, mai târziu, titlul de rege, numele lui estompându-l pe acela al tatălui său, mai cu seamă după canonizarea lui, și orice înnoire legată de transformare i-a fost atribuită lui, deși foarte probabil o parte din acestea proveneau încă din timpul lui Geza.
Schimbarea din temelii a regimului politic se poate spune că a fost o consecință a înfrângerii suferite în anul 955 la Augsburg, însă detaliile schimbării se cunoșteau tot atât de puțin ca și regimul care a fost desființat. Oricum, în 973, maghiarii aveau deja un singur domnitor, pe Geza, unul din strănepoții lui Arpad, pe care cronicile îl prezintă ca fiind un domnitor îndârjit, ”crunt”, ”a cărui mână era mânjită de sânge omenesc”. Geza l-a desemnat drept succesor pe propriul său fiu, Vajk.
Scopul principal al lui Geza a fost consolidarea puterii recent acaparate, de aceea s-a străduit să încheie pace cu toți vecinii săi, mai cu seamă cu Imperiul Romano-German. A renunțat la teritoriile bavareze și morave, aflate până atunci sub ocupație maghiară. Apoi a ajuns în conflict cu principele Bavariei, Henric al II-lea, vărul lui Otto, dar în 996 s-a împăcat cu fiul acestuia, împăratul Henric al II-lea de mai târziu, căsătorindu-l pe Vajk, cu Gizella, sora acestuia. Atunci a renunțat și la Viena cu împrejurimile sale. De atunci și până în epoca cea mai recentă, cu o scurtă întrerupere (1030-1043) râurile Morava și Leitha au format hotarul de apus al țării.
Geza a făcut primii pași hotărâți pentru trecerea la creștinism. Desigur că la cererea sa, Otto la hirotonit ca ”episcop al maghiarilor” și l-a trimis la el pe Bruno (Brunward), călugăr de la Sankt Gallen, deja în anul 972. Geza, împreună cu multe mii de maghiari ”mai nobili” s-au botezat și ”a făgăduit ca pe fiecare supus al său îl va face să poarte un nume creștin”. A respectat această promisiune și s-a străduit să distrugă ”ceremoniile blasfematoare”, iar pe ”rebeli” i-a pedepsit cu asprime. El însuși însă nu a devenit cu adevărat creștin, ba dimpotrivă, respecta și pe mai departe obiceiurile strămoșilor săi păgâni. În toate acestea i-a fost tovarășă fidelă soția sa, Sarolt, fiica ardeleanului Gyula, care nu a reținut prea multe din creștinismul de rit grecesc al tatălui ei, ci a devenit cunoscută pentru asprimea și ferocitatea masculină.
În anul 997, urmașul lui Geza a devenit Vajk, cel care, botezându-se a luat numele de Ștefan. La urcarea pe tron, toate semnele arătau că a primit o putere princiară solidă, cu care a reușit să învingă cu ușurință piedicile începutului de domnie. Mai rămâneau însă de făcut multe în structurile organizatorice: recunoașterea sa necondițonată pe întreg teritoriul țării și desăvârșirea origanizării bisericii. Cam în perioada aceea a luat ființă noul sistem politic pe care, de atunci și până la începutul secolului al XIII-lea, se va baza domnia Arpadienilor. Cât din această alcătuire este meritul lui Geza și cât al lui Ștefan nu se știe, însă întemeierea și organizarea formală a regalității creștine a fost, în orice caz, opera lui Ștefan; așadar, nu fără motiv biserica l-a ridicat în rândul sfinților săi, în anul 1083, și tot el a rămas în memoria posterității ca întemeietorul regatului maghiar.
Cum a fost încreștinată Transilvania lui Gyula
Cel dintâi act al domniei a constat în unificarea ținuturilor aparținând dinastiei Arpadiene. Prilejul i l-a oferit Koppány, ruda sa mai în vârstă, care, în temeiul principiului senioratului, pretindea pentru sine tronul princiar și mâna văduvei lui Geza. Ștefan l-a învins pe
Koppány în bătălia de lângă Veszprém, în anul 998, cadavrul i-a fost tăiat în patru, iar bucățile, ca semn al autorității sale, le-a atârnat de porțile cetăților Veszprém, Györ și Esztergom. Cea de-a patra bucată a trimis-o unchiului său, Gyula, care prefera păgânismul, refuzând până atunci să se încreștineze. Acesta a fost un avertisment că domnia sa nu i se va mai prelungi mult dacă nu se va supune. Nici nu a durat mult, pentru că Ștefan a încorporat Transilvania, țara lui Gyula, încă în 1003, și a încredințat-o unui guvernator. Doar persoana lui gyula (gyula însemna conducător sau căpetenie) a fost cruțată, iar mai târziu, descendenții lui au făcut parte din elita nobiliară maghiară.
Începând din acel moment, stăpânirea lui Ștefan s-a extins pe întreg teritoriul țării Arpadienilor. Între timp, pentru a-și legitima puterea, a făcut pasul cel mai hotărâtor: în ziua de Crăciun a anului 1000 sau în cea de Anul Nou 1001, la Esztergom, s-a încoronat ca rege, cu tot fastul cuvenit. De la acea dată și-a numărat anii de domnie, luându-și titlul de ”rege al maghiarilor” (rex Ungrorum). Cuvântul maghiar, de origine slavă, király (= rege) provenea de la numele lui Carol cel Mare și exprima, cu demnitatea asociată, puterea deosebită a lui Ștefan. La început, nu se știe până când, titlul reginei era exprimat printr-un cuvânt iranian, anume assony (= doamnă, femeie). Probabil în vremuri anterioare, acesta ar fi fost titlul soției domnitorului și din el s-a format și numele maghiar al Sfintei Fecioare: Boldogasszony (= ”Fericita Femeie”). Nu a dispărut nici titlul de úr (= domn), dar acesta se cuvenea numai principilor aparținători familiei regale.
Tocmai învățătura creștină i-a dat regelui prestigiul care îl ridica mult deasupra principilor păgâni, iar puterea lui pământeană era în afara oricărei îndoieli. Noua sa autoritate, era exercitată de acum ”din mila lui Dumnezeu”, fiind nu numai mult mai solidă decât a predecesorilor, ci având și un alt caracter. Regele creștin putea să-și dobândească prin religie un asemenea prestigiu, la care înaintașii săi nici nu se gândiseră, atribut ce se cuvenea a fi folosit pentru menținerea păcii și consolidarea credinței creștine. De aici, în mod necesar, regalitatea a însemnat introducerea unui sistem care se deosebea prin multe aspecte de cele obișnuite. Sacralitatea colectivă a dinastiei, pe care se pare că se întemeia organizarea din secolul al X-lea, a fost înlocuită acum de autoritatea unică și de necontestat a regelui creștin.Principiile de bază ale noii ordini și ale unei guvernări corecte sunt cuprinse, pe scurt, într-o cărțulie atribuită lui Ștefan, intitulată Libellus de institutione morum. Aceasta amintea de ”oglinzile regale” ale Carolingienilor, dar în structura, stilul și concepția ei avea deopotrivă o alcătuire originală și conținea ”învățăturile spirituale” ale lui Ștefan către fiul său, moștenitorul tronului și din acest motiv e pomenită în mod prescurtat sub denumirea de Învățături. A fost scrisă de un prelat cultivat din Ungaria - posibil arhiepiscopul Astric - în jurul anului 1015, dar cu siguranță în conținutul ei a intervenit și regele, despre care se știe că, datorită educației primite, era primul din poporul său cunoscător într-ale ars grammatica. Desigur, ideea centrală a operei era practicarea virtuților creștine. În Învățături s-a ajuns la înțelegerea dublului caracter al puterii regale, sacral și temporal. Potrivit concepției bine cunoscute a secolului al X-lea, regele creștin (rex) nu era numai stăpânul pământean al poporului său, ci și conducătorul său religios (sacerdos). Ștefan și-a conceput atribuțiile de domnitor în această dublă calitate. A considerat ca sarcină a sa organizarea bisericească a regatului, întocmai ca și îndrumarea politică, iar în ceea ce privește legislația, acordarea de atenție egală atât problemelor ecleziastice, cât și celor laice.
În întemeierea noului stat, Ștefan a fost ajutat de cavaleri străini, în majoritate veniți la curtea lui de pe pământ german, ca însoțitori ai soției sale Gizela. Sprijinul extern a fost atât de însemnat încât, în lupta împotriva lui Koppány, contemporanii au văzut chiar o luptă dintre ”nemți” și ”maghiari”.
Organizarea bisericească a fost chemată să asigure dominația creștinismului. În mod cert, aceasta a însemnat cea mai mare zguduire pentru urmașii migratorilor. Introducerea ierarhiei și a legislației bisericești atrăgea după sine divizarea puterii între notabilitățile păgâne și episcopi, iar luptătorii și colectivitățile păgâne trebuiau să accepte conducători noi, care nu numai că propovăduiau idei străine tradiției lor, dar îi și constrângeau să le primească, iar mai rău decât atât, toate acestea le făceau într-o limbă străină, ei înșiși fiind străini. Primii preoți sosiți și cunoscuți nominal erau germani, italieni sau francezi. Cel dintâi prelat de origine maghiară a fost Mór (Maurus, Mauriciu), episcop de Pécs, cel înscăunat încă de Ștefan, puțin înainte de moartea sa.
Stârpirea păgânismului și impunerea noilor legi și reguli
Condiția preliminară a creării noilor stări a fost distrugerea instituțiilor păgâne. Pentru ca supemația creștinismului să fie trainică, trebuia să dispară tot ceea ce amintea de epoca păgână. Acest proces a durat aproximativ un secol, dar a reușit atât de complet, încât din moștenirea vremurilor anterioare secolului X abia dacă a mai rămas ceva. Firește, în primul rând a fost vorba de convertiri. Epoca păgână nu a fost reprezentată numai prin credințe religioase specifice, ci și de multe alte fenomene prin care se putea exprima. În jurul anului 1200, Anonymus califica drept obicei păgân (paganismus) chiar și faptul că trupele treceau râul cu ajutorul burdufurilor. Așadar, adoptarea creștinismului nu a însemnat numai practicarea unor noi principii de credință, ci, totodată, și acceptarea modului de viață al popoarelor creștine. Cine avea rețineri față de toate acestea însemna că, în adâncul sufletului, a rămas tot păgân. Șeful păgân numit Vata, inițiatorul răscoalei din 1046, ”s-a dedicat demonilor, s-a ras în cap lăsându-și doar trei cozi, după obiceiul păgân”, iar adepții lui ”au început să mănânce carne de cal”. Bineînțeles, toate acestea erau prielnice manifestării sentimentelor păgâne și apartenenței la un popor păgân.
Credințele și obiceiurile păgâne erau legate între ele atât de strâns, fiindcă reprezentau împletirea dintre viața pământeană și cea de dincolo, cu conștiința unei identități etnice. Toți cei care se socoteau maghiari urmau același mod de viață și mărturiseau aceeași credință, deosebindu-se tocmai prin aceasta, în modul cel mai clar, de alte popoare. De aici putem deduce că cea mai specifică instituție păgână trebuie să fi fost ”tribul”. Oricum ar fi funcționat cele 7 triburi de maghiari, sunt puține certitudini că ar fi cuprins întreaga populație maghiară păgână, cu alte cuvinte ele au reprezentat ceea ce era concomitent maghiar și păgân. Acest lucru ar explica faptul că organizația tribală a dispărut făr urme în cursul întemeierii statale. Izvoarele autohtone nici nu o mai pomenesc, pierindu-i până și amintirea.
Una din primele îndatoriri ale creștinismului a fost lichidarea din rădăcini a conștiinței tribale. De respectarea prescripțiilor creștinismului, care înlocuiau riturile păgâne, se îngrijeau noile legi. Primele le-a adus Ștefan, la începutul domniei lui, decretând sărbătorirea duminicii, postul Crăciunului, postul din ziua de vinerea și spovedania dinainte de moarte. A obligat pe toată lumea să frecventeze biserica, ”cu excepția celor care păzesc focul”, și le-a pus în vedere o mustrare specială celor care ”șușotesc și îi tulbură pe ceilalți în timpul slujbei, povestind întâmplări deșarte”.
Bătrânii erau numai izgoniți, pe când tinerii și oamenii de rând erau pedepsiți ”cu bătaia și tunderea părului”. Mai târziu, pe vremea lui Ladislau, a devenit obligatoriu postul mare, deși sincronizat după ritul bizantin (adică de la duminica de dinainte de lăsata secului) și au fost stabilite cu exactitate celelalte, aproape patruzeci de sărbători bisericești. În cea de-a doua sa carte de legi, Ștefan a stabillit ca ”zece sate să zidească o biserică, s-o înzestreze cu două gospodării și două slugi, un cal și o iapă, șase boi, două vaci și treizeci de orătănii. De haine liturgice și acoperitori pentru altar se îngrijește regele, de preoți și cărți, episcopul”. Mai târziu, acelora care locuiau departe li s-a permis să fie reprezentați printr-o altă persoană, adică ”în locul tuturor să meargă la biserică numai unul, sprijinit în toiag, iar la altar să facă o danie din trei prescuri și o lumânare”. În mod sigur, primele biserici au fost construite din lemn, la sfârșitul secolului pomenindu-se unele care, ”din cauza vechimii au căzut în ruină”.
Biserica din lemn din satul Valea Crișului, jud. Bihor
Având în vedere poligamia păgânilor și obiceiurile lor patriarhale, legile au acordat o atenție deosebită căsătoriei creștine și, în general, ocrotirii femeilor. Aceste legi au fost foarte necesare, deoarece pentru ucidere, independent de rangul făptuitorului sau al victimei, se plăteau 110 juncani (o parte regelui, ca pedeapsă, și o parte rudelor, ca preț al sângelui). Uciderea soției nu era trecută în această categorie. Pentru ea numai rudele primeau despăgubire 5, 10 sau 50 de juncani, în funcție de statutul soțului. Iar în situația femeii adultere prinse în flagrant, chiar și în veacurile următoare legea îi permitea soțului să o ucidă, fără să fie pedepsit. Regele îi apăra pe orfani, de aceea a interzis ca, după obiceiul nomad, văduvele să fie constrânse să se mărite împotriva voinței lor și a interzis practica răpirii femeilor. Legile au hotărât și împotriva acelor bărbați care ”au fugit peste graniță din fața soțiilor”, respectiv a celor ”pe care ura împotriva soției îi îndeamnă să se vândă ca sclavi”.
În urma persecuțiilor, societatea păgână a dispărut fără să fi lăsat urme scrise. Se știe doar atât, că era strâns legată de modul de viață nomad și acorda mare importanță victimelor jertfite în locuri sacre, respectiv, cultului strămoșilor și al calului. Unele elemente ale credinței păgâne, ca de exemplu patriarhalul zeu-tată (atyaisten) și contrariul său, diavolul (ördög), s-au transferat, probabil, în învățătura creștină. Una dintre reprezentările centrale ale credinței păgâne, sacralitatea (compară cu maghiara veche igy, ”sfânt”) a dispărut și ea, respectiv s-a dizolvat în noțiuni creștine (de exemplu üdvösseg - mântuire, egyház - biserică, la origine ”casă sfântă”, ünnep - sărbătoare, la origine igynap - ”zi sfântă”).
Alte componente esențiale, în parte regăsite în superstiții, în parte în povești populare, au trăit mai departe în folclorul popular și unele dintre ele au putut fi descoperite și în secolul XX, în unele colectivități țărănești izolate din bazinul carpatic. Astfel a fost ”copacul care atinge cerul” având pe crengi lumea subpământeană, apoi ”sufletul dublu”, dintre care unul sălășluia în trup până în momentul morții, iar celălalt era ”suflet liber”, din când în când călător și care revenea ”doar să doarmă”. Este evident că toate aceste reminiscențe sunt de origine străbună, deoarece găsim concepții asemănătoare în credințele popoarelor din Urali și Siberia și se leagă strâns de șamanism, care se bănuiește a fi stat la baza credințelor maghiarilor păgâni.
Șamanul (táltos = înțeleptul) era o persoană cu puteri supraomenești, pe care particularități corporale determinate (șase degete, dinți suprapuși și mai numeroși) îl predestinau legăturilor transcedentale. Calea spre acestea din urmă era căderea în extaz inconștient, delirul, stârnite de o muzică și dans ritmat, iar accesoriul vocației sale era toba cu puteri magice, obținută de pe vârful copacului lumii, cu care, după cum spune cunoscuta poezie pentru copii (”cu fluier, cu tobă, cu scripcă de trestie”), știm că, printre altele, putea să vindece și, totodată, să prezică viitorul sau să aducă ploaia.
Șaman
Dacă luăm în considerare dificultățile evidente, se poate spune că creștinismul a învins relativ ușor și repede. După a doua răscoală păgână (1061) atotputernicia sa nu a mai fost contestată, cu toate că și după 30 de ani a fost necesar să se proclame încă o lege împotriva celor care ”aduc jertfe, după obiceiul păgân, lângă fântâni sau duc ofrande pomilor, izvoarelor și pietrelor”. Activitatea vrăjitoarelor, vracilor, magicienilor și ghicitorilor a fost interzisă încă de Ștefan. Până la fârșitul secolului aceste practici au încetat. Regele Coloman și-a putut permite deja să facă să înceteze prigonirea strigoilor (strigae) ”care nu există”, și tot el a dat dispoziția că ”un creștin poate fi înhumat numai în cimitirul bisericii”. Începând de atunci, într-adevăr, nu ne mai întâlnim nici cu cimitirele păgâne tradiționale, nici nu obișnuitele semne funerare. Conciliul din Esztergom, din jurul anului 1100, a găsit că este suficient ca să-i oblige doar la post pe cei care ”sărbătoresc orișice provine din obiceiuri păgâne”.
Toate acestea însemnau că creștinismul a prins rădăcini definitive.
Cu toate că în cursul secolului al XIII-lea s-a destrămat vechea ordine socială și politică creată în perioada de la Sfântul Ștefan, până la Coloman, creația lui Ștefan în totalitatea ei a rămas nepieritoare. Și după secole, persoana lui a rămas în amintire ca izvorul ultim al tuturor drepturilor, și nu doar nobilii și-au revendicar privilegiile de la donațiile lui, ci și oricare alte pături sociale. Este semnificativ faptul că în anul 1437, capii răscoalei țărănești din Transilvania au trimis delegați la Buda, deoarece credeau că vor putea vedea acea diplomă a Sfântului Ștefan în care sunt fixate drepturile lor. Multe din creațiile primului rege, cum ar fi comitatele și eparhiile, există și astăzi. Fără nicio îndoială, cea mai importantă decizie a sa a fost aceea de a se fi atașat bisericii Romei, pentru primirea creștinismului. Drept consecință, Ungaria a rămas până în ziua de astăzi o țară cu scriere și cultură latină și a avut parte de nenumărate privilegii culturale și politice care au derivat de acolo.
În paralel cu organizarea bisericii s-a instalat în Ungaria ordinul benedictinilor, a căror primă și cea mai renumită mânăstire a început să fie construită încă din timpul lui Geza, în 996, la Pannonhalma, în cinstea lui Martin de Tours. Ștefan a înzestrat-o cu beneficii bogate. Tot el a înființat mai multe abații. În secolele XI-XII întâlnim și câteva mânăstiri de rit bizantin cum a fost, de pildă, cea înființată de Ștefan pentru călugărițele grecoaice stabilite în valea de lângă Veszprém. Slavii au avut și ei un rol important în convertire, deoarece noțiunile de bază ale noii credințe au ajuns prin intermediul lor în limba maghiară (keresztény - creștin, pogány - păgân, keresztel - a boteza, bérmál - a mirui, püspök - episcop, pap - popă, barát - călugăr, szent - sfânt, angyal - înger, oltár - altar, bálvány - idol), la fel ca și denumirile celor patru din zilele săptămânii care provin din limba slavilor (szerda - miercuri, csütörtök - joi, péntek - vineri, szombat - sâmbătă).
O condiție de bază a existenței bisericii a fost zeciuiala sau dijma. Încasarea ei, în general, a fost deja decisă de Ștefan I, dar modul detaliat de procedură a fost reglementat numai la sfârșitul secolului. La început, până în secolul al XIV-lea, se percepea a zecea parte din recoltă, în primul rând din vin și cereale. Dar, de la începuturi, prestigiul bisericii se întemeia pe moșiile proprii. Averea ei, din epoca lui Ștefan, se bucura de protecția specială a regelui, iar donațiile odată acordate, nu mai puteau fi retrase. Stabilitatea puterii bisericii, ca pretutindeni în Europa, provenea, în primul rând, din întinderile însemnate de pământ care au ajuns în posesia ei. Abației din Pécsvárad, Ștefan i-a atribuit 41 de sate, cu 1136 de suflete. La începutul secolului al XIII-lea, averea mânăstirii din Pannonhalma era de aproximativ 2200 de suflete. Deoarece episcopiile profitau de cea mai mare parte din cuantumul dijmelor, aveau posesiuni, în general, mai restrânse. De pildă, cea din Eger a primit de la întemeietorul ei, în total, zece sate. Desigur că, în cursul Evului Mediu, mai cu seamă până în secolul al XIII-lea, averea celor mai multe instituții a crescut, iar unii dintre prelați, cum ar fi cei doi arhiepiscopi sau episcopii din Pécs și Oradea, posedau domenii uriașe.
Regele Ștefan I al Ungariei
Ștefan I al Ungariei (în maghiară Szent István király „sfântul rege Ștefan”, n. 969, Strigoniu – d. 15 august 1038, Alba Regală) a fost, prin urmare, un rege al Ungariei, considerat întemeietorul Regatului Ungariei, primul rege creștin al maghiarilor, membru al Casei Arpadiene. Este venerat ca sfânt în Biserica Romano-Catolică și în Biserica Ortodoxă. Ștefan I cel Sfânt, regele Ungariei (pe numele său adevărat Vajk), a fost acceptat și ca sfânt al bisericii ortodoxe, prin decizia patriarhiei Constantinopolului, la începutul mileniului III.
20 august este sărbătoarea regelui Sfântul Ștefan, întemeietorul statului ungar, sărbătoarea națională a maghiarilor, sărbătoarea publică oficială a Ungariei. În această zi din anul 1083, moaștele regelui Ștefan I au fost ridicate pe altar, în timpul domniei regelui Ladislau I (ulterior Sf. Ladislau VII), cu acordul Papei Grigorie. Evenimentul din bazilica din Székesfehérvár la acea vreme era echivalent cu consacrarea. Sfântul Ștefan este un simbol al unității națiunii maghiare. Lui i se datorează și trecerea la creștinism a poporului maghiar.
Sfânta Coroană care există astăzi nu este aceeași cu cea purtată de Ștefan. Ea a fost alcătuită din două diademe separate, cândva, în vremea Arpadienilor. Judecând după reprezentările și inscripțiile sale din limba greacă, partea inferioară este de origine bizantină, regele Geza I (1074 - 1077) primind-o de la împăratul Mihail al VII-lea (1071 - 1078). Partea superioară cu inscripții în limba latină, poate fi datată tot în secolul al XI-lea și pare a fi de origine italiană. În general, se crede că cele două părți au fost îmbinate prin a doua jumătate a secolului al XII-lea, iar prima pomenire sigură a acestei relicve este mult mai târzie. Prima menționare sigură a Sfintei Coroane datează din anul 1304.
Ștefan a murit la 15 august 1038, în vârstă de aproximativ șaizeci de ani și a fost înmormântat în bazilica întemeiată de el la Székesfehérvár, alături de principele Emeric (Imre), ultimul său fiu, despre care se spunea că ducea o viață de sfânt, dar care a murit în 1031, victimă a unui accident de vânătoare.
În timpul domniei sale, a continuat politica tatălui său Geza în ceea ce privește bunele relații cu vecinii cei mai puternici. Pe Vasile al II-lea, împăratul Bizanțului, l-a ajutat în anul 1018, să-i înfrângă pe bulgari. Pentru acest fapte a fost recunoscut ulterior ca sfânt și de către bizantini.
Creștinismul nu a fost văzut întotdeauna cu ochi buni. Mai mult, creștinii au fost acuzați de tot felul de fapte reprobabile. Există și astăzi diferite teorii controversate legate de creștinism și Christus (Cristos).
De pildă:
Gerd Theissen și Annette Merz conchid că Tacit ne oferă o descriere a prejudecăților în vogă despre creștinism și prea puține detalii precise despre „Christus” și creștinism (a căror sursă rămâne neclară): ”Christus era un evreu și un infractor executat de Ponțiu Pilat; el a întemeiat o nouă mișcare religioasă în Iudeea care era numită creștinism, iar aceasta s-a răspândit prin toată Roma în timpul domniei lui Nero”.
Lucian din Samosata, un satirist din Siria din al doilea secol al erei noastre, scrie în limba greacă:
Articol principal: Lucian despre Isus
”Creștinii, vedeți voi, adoră un bărbat până în ziua de azi - un distins personaj care a inițiat noile lor ritualuri, fiind crucificat pe chestia asta… Vedeți voi, aceste creaturi rătăcite încep prin a crede și sunt total convinși că sunt mereu nemuritori, ceea ce explică disprețul lor pentru moarte și sacrificarea lor voluntară, lucruri des întâlnite printre ei, iar apoi sunt convinși de dătătorul lor de lege că sunt frați între ei, începând cu momentul convertirii, renegând zeii Greciei și adorându-l pe înțeleptul lor crucificat, trăind după legile sale”.
Celsus scria în jurul anului 180 o carte contra creștinilor, care este azi cunoscută numai datorită respingerii ei, scrisă de către Origen. Se pare că Celsus îl acuza pe Isus de a fi un scamator și un vrăjitor și este citat de Origen ca afirmând că Isus era „un simplu muritor”.
F. F. Bruce observa că Celsus, în încercarea sa de a-l discredita pe Isus, a încercat să-i explice miracolele mai degrabă decât să susțină că ele nu au avut loc niciodată. După Celsus și Toledot Yeshu, tatăl lui Isus ar fi Iosif Pandera, identificat cu persoana istorică a soldatului roman de origine feniciană Tiberius Iulius Abdes Pantera, a cărui statuie se află la Karl-Gelb-Museum din Bad Kreuznach.
Întemeietor de religie
Ideea că Isus a întemeiat în mod conștient o nouă religie este disputată. Onoarea de a fi întemeiat creștinismul poate reveni Mariei Magdalena, deoarece a fost prima persoană care a avut ideea că Isus a înviat, sau apostolului Pavel, care a pus bazele dogmatice ale noii religii și a reformat-o din mică sectă a iudaismului, în religie de anvergură mondială.
O idee comună a istoricilor Noului Testament este aceea că Isus nu a pretins niciodată că el ar fi Dumnezeu. El s-a crezut doar un înțelept -
John Dominic Crossan, cercetător al religiei, istoric, fost preot catolic.
Acest punct de vedere era odată cel mai popular în cercetarea nord-americană, și anume că Isus nu profețea o Apocalipsă iminentă.Istoricii asociați cu Jesus Seminar, cum ar fi John Dominic Crossan, aderă în mod obișnuit la acest punct de vedere. Ei resping ideea că Isus ar fi fost apocaliptic, afirmând că regatul prezis era deja prezent și accesibil tuturor evreilor. Crossan subliniază că mișcarea lui Isus nu avea un conducător, cum avea mișcarea lui Ioan Botezătorul care-l alesese pe Ioan drept conducătorul lor. Pentru Crossan, Isus chema oamenii să Îl imite și călătorea ca predicator ambulant.
Eshatologia lui Isus este una de acțiune personală și transformare socială, ca cea a lui Gandhi, mai degrabă decât să fie apocaliptică. Acești cercetători explică afirmații eshatologice ale lui Isus ca fiind adaosuri ulterioare făcute de creștini la textele biblice, cel mai probabil ele fiind făcute de adepții lui Ioan Botezătorul (care profețea într-adevăr o apocalipsă iminentă), adepți care s-au alăturat ceva mai târziu mișcării lui Isus.
eshatologie s. f. Concepție existentă în unele religii despre sfârșitul universului, despre distrugerea lumii și despre destinul omului după moarte. ♦ (În creștinism) Învățătură despre evenimente legate de sfârșitul vieții omului pe pământ și de mântuirea lui (eshatologie particulară), precum și despre realitățile ultime ale sfârșitului lumii (a doua venire a Domnului, învierea morților, judecata universală, cer nou și pământ nou, viața veșnică și chinurile veșnice), când lumea începe din nou având ca scop nu sfârșitul, ci eternitatea (eshatologie universală). [Var. escatologie s. f.] – Din fr. eschatologie.
Constantin Brunner îl prezintă drept o întrupare a geniului. Morton Smith a argumentat că Isus ar fi cel mai bine înțeles ca magician, o viziune bazată pe prezentarea lui Isus în sursele evreiești ulterioare acestuia. În lumina reprezentărilor talmudice ale unor figuri evreiești ca Hanina ben Dosa și Honi Desenatorul de Cercuri, Geza Vermes îl vede pe Isus drept om sfânt, pios și carismatic, ceea ce se numește de obicei „hasid”.
Marxiștii îl văd pe Isus ca precursor al comunismului, deoarece conform cu Apostolilor 2:44 și Apostolilor 4:32-5:12, apostolii au fondat o societate comunistă. Faptul că apostolii au fondat o societate bazată pe comunism voluntar (un fel de falanster avant la lettre) este confirmat de istorici și teologi care nu au fost comuniști.
Lev Tolstoi îl vedea pe Isus drept precursor al anarhismului creștin; deși Tolstoi nu a utilizat exact termenul de „anarhism creștin” în ”Împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru”, recenziile cărții publicate în 1894 au folosit acest termen.
Un articol din anul 2012 a propus ideea că Avraam, Moise, Isus și apostolul Pavel au avut probleme psihiatrice asociate cu simptomele din spectrul psihozelor.Pentru cercetătorii moderni ai religiei este o idee comună că Isus nu a fost creștin.
Dar a fost Isus un budist ajuns la cel mai înalt nivel?
Statuia lui Buddha originală
Gautama Buddha în stil greco-budist,
secolele I-II d.Hr., Gandhara (bazinul Peshawar, Pakistanul modern). Sursa: Wikipedia.org
Interacțiunile culturale dintre Grecia antică și budism datează din incursiunile grecești în subcontinentul indian din vremea lui Alexandru cel Mare. La câțiva ani după moartea lui Alexandru, cele mai estice zone ale imperiului generalului său Seleucos au fost pierdute într-un război cu Imperiul Mauryan, sub domnia lui Chandragupta Maurya. Împăratul Mauryan Ashoka s-a convertit la budism și a răspândit filosofia religioasă în întreg domeniul său, așa cum este consemnat în Edictele lui Ashoka. Aceasta s-a răspândit în regatul greco-bactrian, care la rândul său s-a separat de Imperiul Seleucid.
După prăbușirea Imperiului Mauryan, budismul a continuat să înflorească sub Regatul Greco-Bactrian, Regatele Indo-Grecești și Imperiul Kushan. Budismul Mahayana s-a răspândit din câmpiile Gangetice din India în Gandhara și apoi în Asia Centrală în timpul erei Mauryan, unde a devenit cea mai răspândită ramură a budismului în Asia Centrală. Budismul Mahayana a fost transmis ulterior prin Drumul Mătăsii în dinastia Han în timpul erei Kushan, sub domnia împăratului Kanishka. Tradiția budistă spune că, călugărul Majjhantika din Varanasi a fost numit responsabil pentru răspândirea budismului în regiune de către împăratul Ashoka. Mai târziu, regele greco-bactrian și indo-grec Menander I, care s-ar fi putut converti la budism, a stimulat și el răspândirea religiei.
Introducerea Greciei elenistice în Asia Centrală a început după cucerirea acestei regiuni de către Darius cel Mare și Imperiul său Persan Ahemenid. El și succesorii săi au cucerit și peninsula anatoliană, care la acea vreme era locuită de multe culturi grecești. Când s-au revoltat, acei greci au fost adesea curățați etnic, fiind mutați la capătul îndepărtat al Imperiului Persan, acele provincii din Asia Centrală. Când Alexandru cel Mare a cucerit Imperiul Ahemenid și alte regiuni din Asia Centrală în 334 î.Hr., a întâlnit astfel mulți greci deja stabiliți în cele mai estice întinderi ale imperiului său. Apoi s-a aventurat în Punjab (țara celor cinci râuri). Alexandru a traversat râurile Indus și Jhelum când l-a învins pe Porus și l-a numit satrap în urma Bătăliei de la Hydaspes . Armata lui Alexandru s-a răzvrătit și s-a retras de-a lungul râului Beas când a fost confruntată cu Imperiul Nanda, prin urmare nu a cucerit Punjab-ul în întregime.
Datorită relocării de către Imperiul Persan, cultura greacă s-a stabilit în extremitatea estică a imperiului lui Alexandru. El a fondat mai multe orașe în noile sale teritorii din zonele Amu Darya și Bactria, iar așezările grecești s-au extins până la Pasul Khyber, Gandhara (vezi Taxila) și Punjab. După moartea lui Alexandru, la 10 iunie 323 î.Hr., diadohii sau „succesorii” și-au fondat propriile regate. Generalul Seleuc a înființat Imperiul Seleucid în Anatolia și Asia Centrală și s-a extins până în India.
Imperiul Mauryan, fondat de Chandragupta Maurya, avea să cucerească mai întâi Imperiul Nanda. Chandragupta avea apoi să învingă Imperiul Seleucid în timpul războiului seleucid-mauryan. Acest lucru a dus la transferul satrapilor macedoneni din Valea Indusului și Gandhara către Imperiul Mauryan. În plus, a fost încheiată o alianță matrimonială care i-a acordat fiicei lui Seleucus drept soție a lui Chandragupta pentru relații diplomatice. Conflictul a dus, de asemenea, la transferul a 500 de elefanți de război din Imperiul Mauryan către Imperiul Seleucid, probabil ca despăgubiri pentru viețile pierdute și daunele suferite.
Împăratul Mauryan Ashoka a întemeiat cel mai mare imperiu indian. În urma distructivului Război Kalinga, Ashoka s-a convertit la budism. Abandonând o agendă expansionistă, Ashoka a adoptat reforma umanitară. După cum este menționat în Edictele lui Ashoka, împăratul a răspândit Dharma ca budism în tot imperiul său. Ashoka susține că a convertit mulți oameni la budism, inclusiv populațiile grecești din tărâmul său.
Aici, în domeniul regelui, printre greci, Kamboja, Nabhaka, Nabhapamkiți, Bhoja, Pitinika, Andhra și Palida, peste tot oamenii urmează instrucțiunile Preaiubitului Zeilor în Dharma .Mai multe pe acest subiect puteți citi aici: Greco-Buddhism
DACII ERAU GRECO-BUDIȘTI
Dacii aveau acele haine și căciuli cu moț specifice budiștilor, așa cum au fost create de greci. Ei erau greco-budiști.
Foto: Statuia unui nobil dac (Vatican) în stil greco-budist (creștin budist) având aceeași îmbrăcăminte: pelerina pusă peste haine numită hematiom, de culoare galben-ocru, prinsă cu fibulă pe un umăr și conciul din vârful capului în zona numită chakra sacrală sau vasul guvernor, ne arată o legătură evidentă. Religia tracilor, dacilor, a lui Alexandru Macedon și a grecilor de pe vremea aceea era budismul, mai bine zis greco-budismul, adică budismul creștin. El a fost dus de aici în Asia și nu invers. În Asia exista o altă formă de budism.
Dovadă că și la noi a existat acest cult este Templul de la Alba Iulia în formă de soare cu opt raze, refăcut ulterior sub austrieci ca cetate, ca și stupa budistă de la Sarmizegetusa. Tot ce există acum în creștinism a existat și în budism punct cu punct, fără nicio deosebire.
Doar că zeul nu era din Israel, ci din Transilvania.
Dacă ne gândim că numele lui Buddha era de fapt Sigharta, da, și noi avem în Transilvania nume ca Szigyarto, Sigartău sau Sighiartău.
Iar denumirile de Buda sau Obuda nu ne indică faptul că erau acolo la origine niște centre budiste? De altfel pe tatăl lui Attila Hun îl chema chiar Buda.
Placă cu o inscripție consacrată zeului Bal din Palmyra, descoperită la Porolissum (azi Moigrad, com. Mirșid, jud. Sălaj)
Eh, timpuri îndepărtate! Între timp s-au schimbat multe și în domeniul religiei, sau mai ales.
Cu certitudine religia lui Alexandru Macedon era greco-budismul, care a fost interzis de romani în sec. IV. A.D.
Dar cine sunt iudeii care apar în Biblie? Sunt frecvent confundați cu evreii. În realitate, iudeii sunt acei care, deși inițial au aderat la ideologia evreilor și comunitatea lor religioasă, ulterior au refuzat tăierea împrejur, arderile de vii pentru aducerea de ofrande zeilor și l-au reconuscut pe Iisus ca fiind Mesia. Cu alte cuvinte au ieșit din comunitatea evreilor, nemairespectând ideologia lui Moise și preceptele Torei, ba mai mult, au inversat niște legi. Tot în Biblie ei sunt numiți și ELINI (eleni/iudei) sau chiar ”Alexandrini”.
Fotocopiile de mai jos sunt din Biblia mea personală, tipărită sub îndrumarea Preafericitului Părinte Justinian, patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sfântului Sinod, în anul 1974.
Apostolul Pavel îi vizita în Macedonia. De fapt elenii sunt la origine o populație vorbitoare de o limbă romanică asemănătoare cu sardeza (limba vorbită pe insula Sardinia). Ei au plecat din Sardinia și s-au stabilit pe malul Mării Adriatice, la Scodra, unde și-au întemeiat prima colonie. Anterior, făceau comerț pe mare, întemeind cetăți-orașe pe malurile apelor, aducând produse din Asia până în Peninsula Iberică, de aceea și ajunseseră să se stabilească pe acele insule. La un moment dat au ajuns cuceriți de triburile barbare de greci venite din Asia Centrală, ajungând un fel de sclavi, după care au conviețuit împreună, formând așa-zisa lume elenistică. După cum se vede din Biblie, elenii și evreii au fost la un moment dat ”frați” de religie, dar ulterior s-au scindat.
Elinii mai sunt numiți în Biblie și ”Alexandrini”. De ce? Pentru că, după ce au fost alungați de pe meleagurile acelea, s-au refugiat în orașul Alexandria, unde exista în același timp și o comunitate de evrei ce se refugiase de la Roma. Acei greci care au propovăduit greco-budismul în Asia sunt cei care au format o nouă comunitate religioasă în orașul Alexandria (redenumit ulterior Constantinopol) și s-au ocupat de scrierea Noului Testament în greaca koine. La concepția Bibliei a participat și comunitatera de evrei, ei fiind cei care au tradus Septuaginta pentru greci, în jurul anului 200 A.D., cea care este redată în primele 5 cărți din Vechiul Testament.
De luat aminte că aromânii (valahi) au fost și sunt de mai multe feluri (diferă chiar și dialectele vorbite), o parte din ei considerându-se eleni.
Concluzia care reiese este că: evreu înseamnă un adept al ideologiei lui Moise și cel care urmează întocmai Tora, adică desemnează aparteneța religioasă la o comunitate. Ca etnie putea fi oricine care adera la comunitatea și ideologia lor. Israelit e cu totul altceva, desemnează identitatea unei etnii de origine semită, a unor triburi semite.
Apostolul Pavel a fost adevăratul întemeietor al religiei creștine așa cum a fost la originea sa, până a fi transformată de viitori adepți în instrument de guvernare. El însuși declara despre el că nu era doar cetățean roman, ci și roman prin naștere. În Epistolele sale ne-a dezvăluit numele real al personajelor principale din Biblie.
Isus (Iisus) nu era un nume propriu, ci un pseudonim, și însemna ”cel uns”. În Epistole ni se arată numele lui real și cele ale apostolilor. El se numea IUSTUS în realitate, Pavel se numea Hermes, Barnaba era Zeus. Deși era născut pe acele meleaguri, Iisus (Isus) era iudeu (elen), regele elenilor (iudeilor) și marele preot al păstorilor (eleni).
Elenii au fost numiți așa după numele zeului pe care-l urmau, EL n, un zeu vechi al cananeenilor (locuitori ai Canaanului), pe care elenisticii îl adoptaseră inițial ca idol suprem.
”Iisus a fost răstignit ca să-și dea duhul, să iasă duhul sfânt din el, dar duhul sfânt a reintrat în trupul său și l-a înviat, ridicându-l la rang de rege peste vii și peste morți, el fiind ”piatra din capul unghiului” (vârful piramidei), susținut de toți sfinții și apostolii” - cam asta e povestea biblică.
Elenii (iudei) nu erau evrei, ci luptau contra acestora. A se vedea și în Fapte, 6:1 cum că ”În zilele acelea, eleniștii (Iudei) murmurau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor, erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi”.
Tot din Fapte, 4:20;21 aflăm că: ”Iar Iosif, cel numit de Apostoli Barnaba (care se tâlcuiește fiul mângâierii), un levit, născut în Cipru,
Având țarină și vânzând-o, a adus banii și i-a pus la picioarele Apostolilor”.
Elenii erau ramura latină ce a fost reprezentată de Alexandrul cel Mare, zis și Macedon, cel care stăpânise Palestina, Egiptul, nordul Indiei și alte părți din Asia, cel care se făcuse un Buddha și își fixase noua capitală la Babilon, deoarece se integrase total în noua sa viață, uitând cu desăvârșire de lumea din care plecase. Ramura latină s-a închis odată cu moartea împăratului Alexandru, teritoriile și armata fiind împărțite de diadohi (generalii greci) după moartea sa. De fapt se presupune că unul dintre generali - Antioh - i-a trimis otravă printr-un sol, determinând moartea acestuia într-o noapte, în palatul lui Hamurabi, unde Alexandru își stabilise reședința. După moartea lui Alexandru, o mare parte din armata sa a rămas de izbeliște, pentru că nu toți au reușit să se întoarcă în țara natală și nu toți au vrut să lupte sub diadohi. Unii au rămas în munți, alții prin cetățile pe care le păzeau. Mulți dintre ei au fost uciși iar alții s-au ascuns și s-au apucat de păstorit, agricultură sau alte meșteșuguri. De aceea erau încă mulți macedoneni, greci, iliri, sciți care locuiau în acele părți în anii lui Iisus și după. Eleniștii (iudeii) sunt cei care au trecut de partea ideologiei și religiei elenilor. De exemplu, în Fapte 18:24 scrie că ”Iar un Iudeu, cu numele Apollo, Alexandrin de neam, bărbat iscusit la cuvânt, puternic fiind în scripturi, a sosit la Efes.”
Cu toate că formaseră o nouă comunitate religioasă, nu toți iudeii (eleniștii) îl recunoșteau pe Iisus Hristos ca fiind Mesia. Unii erau doar împotriva ideologiei evreiești cu privire la tăiatul împrejur și jertfele aduse zeilor. De aceea existau neînțelegeri și între acești eleniști (iudei). Acest lucru rezultă și din Evanghelii, dar și din Faptele Apostolilor.
Fapte 2: 28;29 ”Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e Iudeu, nici cea arătată pe dinafară, în trup, este tăiere împrejur;
Ci este Iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu”.
Iar în Fapte, 3:29;31 se arată că: ”Oare Dumnezeu este numai al Iudeilor? Nu este El și Dumnezeul păgânilor? Da, și al păgânilor.
Fiindcă este un singur Dumnezeu, care va îndrepta din credință pe cei tăiați împrejur și, prin credință pe cei netăiați împrejur. Desființăm deci noi legea prin credință? Să nu fie! Dimpotrivă, întărim legea”.
Călătoriile Sfântului Apostol Pavel
Aceste călătorii sunt amintite și în Biblie, în Epistolele Apostolului Pavel.
De exemplu în Epistola către Romani, 15:19 citim: ”Prin puterea semnelor și a minunilor, prin puterea Duhului Sfânt, așa încât de la Ierusalim și din ținuturile de primprejur, până în Iliria, am împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos”.
Iar în 15: 24-26 ”Când mă voi duce în Spania, voi veni la voi, să fiu călăuzit până acolo, după ce mă voi bucura întâi, în parte, de voi.
Acum însă mă duc la Ierusalim, slujind sfinților. Căci Macedonia și Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții de la Ierusalim”.
Budism și creștinism
Visul elefantului alb al reginei Māyā și concepția lui Buddha
Gandhara , secolele II-III d.Hr.
Deși sistemele filozofice ale budismului și creștinismului au evoluat în moduri destul de diferite, preceptele morale susținute de budism din timpul lui Ashoka prin edictele sale au unele asemănări cu preceptele morale creștine dezvoltate mai mult de două secole mai târziu: respectul pentru viață, respectul pentru cei slabi, respingerea violenței, iertare păcătoșilor, toleranța. O teorie este că aceste asemănări pot indica propagarea idealurilor budiste în lumea occidentală, grecii acționând ca intermediari și sincretiști religioși.
„Savanții au luat în considerare adesea posibilitatea ca budismul să influențeze dezvoltarea timpurie a creștinismului. Au atras atenția asupra multor paralele referitoare la nașterile, viețile, doctrinele și moartea lui Buddha și a lui Isus” (Bentley, Old World Encounters).
Povestea nașterii lui Buddha era bine cunoscută în Occident și, probabil, a influențat povestea nașterii lui Isus: Sfântul Ieronim (secolul al IV-lea) menționează nașterea lui Buddha, despre care spune că „s-a născut dintr-o fecioară”, iar influentul părinte al bisericii creștine timpurii - Clement din Alexandria (mort în 215), l-a menționat pe Buddha (Βούττα) în Stromata (Bk I, Ch XV). Legenda sfinților creștini Barlaam și Iosafat se bazează pe viața lui Buddha.
Concluzia mea:
Toate învățăturile creștine din Noul Testament provin din budism. Ele au fost preluate de greci și redate sub o altă formă.
Iată una dintre doctrine care ne aduce aminte de ceea ce a spus Iisus Hristos (Christus): ”Eu sunt calea, adevărul și viața!”
Fericit cel ce a învins egoismul; fericit cel ce a dobândit pacea; fericit cel ce a găsit adevărul.
Portretul gnosticului
Concluzie:
1. „L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer”
Aici Iisus arată că Satan a fost izgonit din ordinea divină, deci nu mai are loc în planul ceresc.
3. Două domenii de stăpânire
.jpg)
.jpeg)
.jpeg)
